Tură pe crestele Făgăraşului
Îmi aduc aminte şi acum când am văzut prima dată vârfurile Viştea şi Moldoveanu dinspre Portiţa Viştei. Am rămas cu gura căscată, deşi nu eram un novice în ale drumeţiilor. Un om să urce pe acolo, atât de abrupt şi atât de sus, părea o sfidare la adresa logicii şi a gravitaţiei.
L-am urcat însă, am coborât să zic povestea, şi de-atunci mi-am promis că voi reveni în Făgăraş. În anul următor am încercat din nou doar pentru a dezerta la jumătatea traseului din cauza epuizării. A fost prima din cele 2 dăţi când am zis la munte că nu mai pot.
De atunci au trecut mai bine de 6 ani, dar promisiunea a rămas plutind în aer. Poate s-ar fi disipat, dar Dan a fost cel care a plusat – vom face întreaga creastă – şi a ţinut-o în viaţă an de an. Şi anul ăsta, în primăvară, i-am promis că de data asta chiar o facem. L-am cooptat şi pe Ştefan şi după ce am schimbat de câteva ori versiunea de traseu şi data plecării, vinerea trecută ne-am pus în sfârşit pe drum.
N-a fost o vacanţă din cele descrise în mod obişnuit la noi pe blog. Dar pentru că n-am găsit multe descrieri ale traseului de creastă de la est la vest, iată cum a fost pentru noi.
Ziua 1 – Canton Rudăriţa – Culmea Lerescu – Vf. Berevoiescu – Refugiul Zârna (25km, +1600m / -800m)
La vreo 9 kilometri distanţă de Plaiul Foii, pe un drum forestier identic cu cel care vine din Zărneşti, se află Cantonul Rudăriţa. Spre deosebire de mai cunoscuţii săi vecini nu are nimic de oferit turistului, motiv pentru care nici macar localnicii din Zarnesti nici nu stiu exact unde e si cum se poate ajunge. Este însă punctul de început (sau de sfârşit, depinde cum privesti) al traseului de creastă din Făgăraş. De aici porneam şi noi la drum intr-o frumoasa dimineata de sambata.
9:45 Ne debarcăm, spre supriza singurului lucrător de la canton. Nu cred că văzuse multe taxiuri trăgând la el în faţă, motiv pentru care n-a scos un cuvânt în cele 15 minute cât ne-am verificat echipamentul şi ne-am luat inima în dinţi. Soarele se ridicase binişor pe cer, pădurea mirosea bine după scurta repriză de ploaie de peste noapte, iar rucsacii nu aveau de gând să devină mai uşori oricât trăgeam noi de chingi. La aproximativ 15 kg, cu apă cu tot, erau deja optimizati la maximum. Aşa că ne-am întins beţele şi am plecat.
10:30 După o încălzire de 2 km pe forestier, drumul virează la stânga prin pădure pentru a urca cei 300 m diferenţă de nivel până pe creastă. Un drum cinstit, ce urcă nici prea abrupt, dar nici nu trage de timp, fără curbe de nivel sau porţiuni de coborâre. În mai putin ora suntem deja pe Culmea Lerescu, cu mici pauze de tras sufletul şi căutat zmeură.
13:30 Urcăm oarecum lejer timp de alte câteva ore până la primul refugiu. Au trecut repede, noi fiind cu ochii după zmeură şi afine, privind la panorama munţilor Iezer sau la lacul Pecineagu. Nu a fost chiar floare la ureche, dar vremea e bună şi noi odihniţi şi bucuroşi să fim la munte. Nu dăm prea mare importantă semnelor cu ore, dar acum, odată ajunşi la refugiul Comisu, e cazul să luăm lucrurile în serios.
Pe de o parte refugiul e ocupat de o gaşcă de adunători de afine şi arată deplorabil. Plin de gunoaie şi de dovezile şederii lor acolo timp îndelungat. Nu plănuiam să stăm aici dar era unul dintre cele 3 puncte până în Zârna în care ne puteam opri, dacă cumva nu ne ţineau curelele. Dacă şi celelalte arată la fel, atunci opţiunile noastre sunt doar teoretice.
Pe de altă parte, de aici începe să arate a munte. Gata cu pădurile şi zmeură şi drumul lin. Şi la cum se vede peste vârful din faţă, în curând urma să fie gata şi cu soarele. Mâncăm repede un sandwich şi nişte ciocolată, ne echipăm de ploaie şi începem să dăm din picioare mai cu ritm.
15:45 Trecem pe lângă refugiul Berevoescu, ceea ce înseamnă că am urcat binişor. E de bine dar nu ne e deloc clar daca ce vede e refugiul nou sau cel vechi. Ni s-a parut ca arată ok dar de fapt era cel vechi, pentru cel nou descoperim o bifurcatie dupa vreo 15 minutet. Nu ne oprim pentru că planul făcut de acasă ne zice că a doua zi va fi mai uşoară dacă ajungem chiar la Zârna. Teoretic mai avem doar o curbă de nivel ce ocoleşte două vârfuri, încă vreo oră de urcuş şi apoi suntem scăpaţi, la vale până în Zârna. Dar muntele începe să capete dimensiuni, picioarele nu mai sunt ca la început şi prin ceaţă nu reuşim să vedem nici măcar estimativ cam cât mai avem.
Uitam de calcule cand dam de nişte câini ciobăneşti, motivul principal de panică al lui Ştefan, şi de altfel al majorităţii drumeţilor de la munte. Se mulţumesc să ne latre de la distanţă, dar a fost suficient ca restul drumului să vedem câini peste tot, şi unde nu sunt.
17:30 Am urcat şi Ludisorul şi gata suntem la 2300 de metri altitudine. Se vede Zârna undeva în vale, dar mai e de mers. Dupa ce începem să coboram găsim şi un izvor excelent de unde ne facem plinul. Se ridică şi ceaţa şi iese soarele, iar priveliştea e de notă 10. Viaţa e frumoasă. Un singur obstacol ne-a mai rămas: o turmă de oi fix în mijlocul drumului. De data asta distanţa nu ne mai apară de câini, dar sunt paşnici. Trecem printre ele fără să ne deranjeze niciun mârâit şi mai că ne vine să cântăm.
19:15 Am ajuns, nu ne doare nimic, e soare afară şi fix 3 locuri libere în refugiu. Motiv de palincă, râsete şi poveşti la o supă fierbinte cu ceilalţi 7 drumeţi “cazaţi” lângă noi. Plecaseră din sens invers şi era ultima lor noapte pe munte. Îi bâzâim cu întrebări din uşa refugiului şi ei râd de cât de bucuroşi suntem noi să stăm afară la răcoare. Deh, e prima noapte pe munte, avem chef să vedem stele şi să simţim răcoarea, râd degeaba.
Dacă ar şti însă că noi ne gândim că asta a fost una dintre cele mai grele zile de pe traseu, atunci ar râde de s-ar prăpădi, şi pe bună dreptate.
Ziua 2: Zârna – Fereastra Mare – Refugiul Viştea (15km, +1200m / -900m)
8:30 Am dormit excelent, şi când “vecinii” s-au pus în mişcare pe la 6 ne-am întors pe partea celalaltă şi am lenevit în continuare. Nici cu demarajul nu stăm bine. Cafeluţele şi sandwich-urile pe pajişte la soare ne iau mai bine de o ora şi pe la 10:30 de-abia reuşim să ne urnim. Dar până la urmă de-aia am mers atât în prima zi, ca să ne permitem o leneveală în a două.
14:00 În sfârşit, Fereastra Mare. A durat mult mai mult decât credeam să ajungem aici şi suntem cam storşi. Primul urcuş, de la refugiu până pe vârful Zârna a cam scos untul din noi, şi de acolo, odată ajunşi în creastă principala, am făcut cunoştinţă cu văile largi ale adevăratului Făgăraş.
Că arată maiestuos e simplu de zis, dar prea puţin expresiv. Drumul ne duce pe coama unor văi în arc de cerc de câţiva kilometri diametru, cu pante de o parte şi de altă de sute de metri diferenţa de nivel. Ne ia pe o ora ca să trecem una din ele doar pentru a da peste alta, după cealaltă coamă. Uşor-uşor pierdem dimensiunea locurilor, doar pozele în care apărem şi noi că personaje ne fac să ne dăm seama ce imensitate de munte străbatem.
Nu e însă momentul de pauză, deşi din Fereastră se vede frumos spre Sâmbăta. Glumim cu gândul la o bere, dar nu vrea nimeni să coboare să ia câteva de la cabană. Ar fi vreo 5-6 ore dus-întors, puţin mai mult decât până la “Mega”.
Tot cam atât mai avem şi noi până la destinaţie.
18:00 Gata şi pe ziua de azi, am ajuns la Portiţa Vistei. Refugiul e pe jumătate liber. Îl împărţim cu doi nemţi şi doi seniori din Galaţi. Restul grupurilor care se adună preferă să pună corturile, deşi loc ar mai fi. Numărăm vreo 5 corturi, 3 mai mari şi două mai mici, toate ocupate de polonezi.
A fost o zi bună şi azi, chiar dacă mai grea decât credeam.
Drumul n-a fost dificil, dar ne-a testat cu ceva urcări pipeptis, cu vreo două coborâri mai abrupte şi cu nişte curbe de nivel lungi, care se adauga la timpul de mers mai serios decat credeam. N-a plouat deloc, dar dacă vremea se strica cred că ajungeam mai greu şi mai zgribuliţi. Pe de altă parte, de la căldură, am băut cam multă apă. Noroc cu izvorul din Fereastra Mică unde am realimentat.
Dar ce mai contează, totul e bine şi frumos! Dăm drumul la supă, palincă şi glume, în timp ce vedem cum se lasă apusul peste Transilvania. Facem echipă cu seniorii şi îi ajutăm şi pe nemţi să-şi prepare ceva cald, apoi rămânem până târziu în noapte să privim luminile oraşului Victoria şi să facem schimb de poveşti. Unul dintre ei are 68 de ani şi este la a 40-a (!) ieşire pe munte în ultimul an şi ceva. Ne povesteşte cum e să rămâi blocat pe munte în ajunul Crăciunului, fără mâncare o zi şi o noapte, şi când dai în sfârşit de civilizaţie să o faci la un schit de călugări care ţin post negru. Apoi să încerci să faci rost de mâncare fără a supăra pe nimeni cu stomacul impingându-te de la spate.
Am râs cu lacrimi şi ne culcăm veseli, dar mâine ne aşteaptă vârfurile Viştea-Moldoveanu. Am tras cu ochiul la ele toată seara şi, chiar dacă n-am zis nimic, sunt convins că nimeni nu le-a ignorat, indiferent dacă le-a urcat vreodată sau nu. Mâine dimineaţă, la prima ora, le vom privi direct în faţă.
Ziua 3: Viştea – Moldoveanu – Fereastra Zmeilor – Lacul Capra – Lacul Bâlea (17km, +1300m / -1600m)
9:20 Azi e zi grea şi Vârful Viştea ne aduce aminte de asta imediat ce facem ochi. Nemţii au plecat pe la 7 si ceva, seniorii pe la 8 si jumătate. Ne-am grăbit noi, dar de-abia acum plecăm şi ne decidem să nu mai realimentăm cu apă. Un rucsac cu 1 – 1.5 kg în minus se simte altfel.
10:40 Am ajuns la Moldoveanu. Ne-a luat o ora să urcăm pieptiş, în pantă de 55 de grade, până pe Viştea, dar priveliştea a fost incredibilă. Nu era nimeni pe vârf – nemţii tocmai s-au întors de la Moldoveanu şi au plecat la vale – aşa că am lăsat rucsacii şi am făcut stânga pentru drumul de 15 minute către vârful cel mare. Nouă ne-a luat ceva mai mult trecând încet şi cu grijă de primul sector de cabluri pe care l-am întâlnit până acum.
E senin şi se vede frumos. Verificăm inscripţiile, facem poze de palmares, dar nu avem timp de prosteală prea mult. Mai e o grămadă de mers, 10 ore conform indicatoarelor şi, dacă e să ne luăm după zilele trecute, vom face probabil mai mult. Dar nu asta ne mâna în lupta, ci berile care ne aşteaptă la cabană.
14:30 Podul Giurgiului, în sfârşit izvor. N-a fost o idee rea să plecăm cu doar un litru de apă dimineaţă, însă până aici am consumat-o de mult. Nu suntem prea bine cu timpul, coborârea de pe Viştea a fost mai dificilă decât credeam, iar văile care au urmat s-au dovedit chiar mai lungi decât cele din ziua precedentă. Până să ajungem să vedem cabana Podragu ni s-au cam lungit urechile.
E prima oară când o văd şi arată mai trist decât îmi închipuiam. Sigur, locul e frumos şi lacul îşi merită renumele, dar cabana, aşa cum am văzut-o de pe creastă, cam întunecată şi dărăpănată. Un turist întâlnit pe drum ne recomandă să o vizităm şi să plecăm de acolo la Bâlea, scăpăm de o grămadă de drum dificil, zice el, deşi ca durata tot cam aia e. Ne-a tentat doar câteva secunde. Până la urmă am venit să facem creasta.
15:20 Am urcat şi Piciorul Mircii, o pantă comparabilă cu Viştea, chiar mai abruptă pe alocuri (GPS-ul ne da de ştire că au fost peste 60 de grade inclinatie). Nu e lucru de joacă cu urcuşul ăsta, mai ales că aproape de vârf există tentaţia de a face dreapta pe curbă de nivel. Aici traseul s-a surpat, marcajul de creastă e vopsit cu alb peste, semn că nu mai e accesibil, dar tentantia rămâne, deşi în lateral sunt 200 de metri de cădere verticală. Aşa cum am aflat la Zârna, cu 3 zile în urmă, o turistă germană şi-a pierdut viaţă căzând aici.
Pentru noi tentaţia nici nu există, prea preocupaţi să ne privim vârful beţelor şi stanca din faţă. Cu excepţia lu Dan – care se simte bine pe urcările astea şi le face dintr-un foc – eu cu Ştefan nici n-am văzut traseul ăsta alternativ. Mai bine.
17:00 Ne oprim să privim Fereastra Zmeilor şi custura “La 3 paşi de moarte”. Oare chiar pe aici o ia traseul? GPS-ul ne anunţase că după Mircii, drumul e relativ lin, mai mult coborâre. Şi chiar aşa a fost preţ de vreo ora cât ne-a învârtit pe o creastă îngustă şi apoi pe curba de nivel. Nimic de menţionat, doar vreo 3 câini care ne-au urmărit de-a aproape fără să ne bage în seama mai mult de 5 minute.
Şi acum, când simţim deja miros de fripturi şi ciorbe, dăm nas în nas cu asta. Nu e moment de stat pe gânduri pentru că de peste creastă încep să se strecoare norii. Mai rău decât o custura îngustă e o custura îngustă pe ploaie şi vânt. Aşa că împărţim cei 3 paşi, câte unul de căciulă, şi ni se pare rezonabil pentru că avem pasul mare. Legăm beţele pe rucsac, rucsacul mai strâns pe spate şi îi dăm drumul.
17:25 Am trecut, fără emoţii. Ba chiar ne-a plăcut. Decretăm că e cea mai tare porţiune de traseu de până acum în timp ce ne înfofolim. Tocmai am intrat în ceaţă şi a început şi ploaia. Vântul bate binişor şi, într-un mod ciudat, de jos în sus. E bine, ne va ajuta pe ultima urcare a zilei.
19:00 Am lăsat urcarea în ceaţă, alături de şapca mea preferată. S-a desprins cumva de rucsac şi nu mai am stamina să cobor să o caut. Dacă a căzut unde cred eu, înseamnă vreo ora dus-întors. Altfel, vremea ne-a ajutat. Ploaia să ne mai răcorească după o altă zi cu soare, iar ceaţa să ne ascundă vârful. Parcă merg mai bine când nu văd cât mai am. E de ţinut minte pe viitor, acum e moment de bucurie, în vale se vede lacul Capra şi şaua cu acelaşi nume de deasupra Transfăgărăşanului. Prin ea se varsă norii că şi cum ar avea consistenţa unei smântâni groase şi avem la ce cască gura în timp ce mergem.
20:20 Intrăm ca nişte neandertali în restaurantul cabanei Paltinul. Restul oamenilor îmbrăcaţi dichisit, parfumaţi şi rujaţi se uită cam ciudat la noi, dar nu mai contează, am ajuns. Într-un colţ îi găsim pe nemţi cu nişte beri în faţă, singurii din acelaşi film cu noi. Schimbăm însă doar câteva cuvinte. Cabana e full, ei n-au cort, aşa că s-au împrietenit cu nişte conaţionali cu maşină şi pleacă deja spre Bucegi.
Păcat, însă toată lumea e fericită. Ei că au găsit soluţie, noi că ne-am făcut rezervări din timp şi ne aşteaptă paturi, saltele şi duşuri.
Mâine e zi de pauză.
Ziua 4 şi Ziua 5 – Cabana Paltinul – Cabană Bâlea (tur-retur de 20 de ori)
Am ales perfect ziua de pauză pentru că a plouat des şi în rest a fost ceaţă. Pe munte nu e chiar veselie, dar nici la Paltinul nu e vreo mare sfârâială. Camera e impecabilă, deşi cam piperată la preţ, în schimb bucătăria a rămas ca pe vremea în care mergeam în tabără. Mic dejun sumar fără opţiuni, cina se termină la ora 9 seara şi nu tot ce e în meniu se poate şi comanda. Noroc că un pic mai în vale e Cabana Bâlea. Management nemţesc, o grămadă de opţiuni, voie-bună cât cuprinde şi parcă şi ceva mai mulţi munţomani. Tot piperat, dar măcar merită.
Ce nu iese la socoteală e prognoza. Vârful de ploaie pare că s-a mutat cu o zi şi riscăm să ne ducă de mâna până la Negoiu, ceea ce nu sună prea bine. Avem însă o zi în plus în plan pe care să o ţinem ca un jolly-joker în caz că n-am calculat ceva corect. Decidem să o folosim acum şi să mai stăm o zi pe loc. Dacă e să plouă, cel mai bine să ne plouă la Bâlea.
Ziua 6 – Cabană Bâlea – Şaua Paltinul – Refugiul Călţun – Vârful Negoiu – Şaua Scara (15km, +1400m / -1200m)
7:00 Gata distracţia, azi e din nou de tras. Ne aşteaptă ziua cu cea mai mare diferenţă de nivel pe urcare şi nici cu distanţa nu e de glumă. Suntem fresh ca-n prima zi, bagajele le-am făcut de cu seară, aşa că la 8:20 plecăm din parcare alături de alte 2 grupuri măricele. Toată lumea vrea pe Negoiu.
13:15 Drumul ne pune să alegem între Strunga Dracului şi Strunga Doamnei. Până aici am urcat continuu, întâi pe un drum în serpentine până la refugiul şi Lacul Călţun, apoi pe lespezi mari de piatră. Refugiul e cel mai bun dintre toate vizitate: panouri solare, formă bine gândită şi mobilier de lemn proaspăt montat care miroase a nou. E însă gol.
Suntem cam storşi de energie şi încă mai e drum lung. Bine că am plecat de dimineaţă. Alegerea drumului e simplă. Nu doar pentru că Strunga Doamnei sună mult mai bine, dar pe partea celalaltă tronează un mare semn care ne atenţionează că drumul e închis din cauza căderilor de pietre şi nerecomandat fără echipament de alpinism.
14:45 După ceva lanţuri şi un alt urcuş pieptiş am ajuns pe Negoiu. N-a fost simplu, e mult mai târziu decât planificasem noi, iar vârful e acoperit de nori. Mâncăm un sandwich şi o ciocolată, lăsăm tainul ciobănescului care păzeşte vârful şi tragem câteva poze cam fără chef. E bine că am ajuns, dar suntem mai preocupaţi de ce urmează. Îmi dau seama cu ocazia asta că baretele rucsacului s-au cam descusut şi de-abia se mai ţin – până la urmă are şi el o vârstă cu două cifre – dar mă ajută Dan cu Ştefan şi îl dregem mai bine decât era la plecare.
16:00 Am coborât Negoiu cu puţin spor şi multă atenţie şi am ajus în Şaua Cleopatrei. GPS-ul ne spune că mai avem vreo 5 kilometri, dar semnele ne zic 5 ore. Ceva nu se leagă.
Ce e evident e că de aici începe Custura Sărăţii şi ne cam scărpinăm în cap a mirare când o vedem. E lungă şi dificilă, iar cei “3 paşi de moarte” de acum câteva zile par joacă de copil.
Avem varianta unei ocoliri de 3 ore şi jumătate, însă nu prea ne-o permitem şi în plus ne-ar părea rău să n-o încercăm măcar. Beţe pe rucsac, rucsaci strânşi, promisiuni de multă atenţie şi plecăm.
18:15 Ne-a luat mai bine de 2 ore să trecem custura şi misterul GPS-ului s-a lămurit. În timpul asta am făcut un pic mai mult de un kilometru şi eu unul mă cam resimt. Mă dor picioarele, mâinile, degetele, tot. Am înţeles cu ocazia asta de ce se zice că e cel mai greu traseu marcat din România şi majoritatea îl ocolesc. Până pe Vârful Şerbota sunt doar lanţuri şi urcuşuri pieptiş unde nu te ajută doar picioarele şi trebuie să fii mereu în gardă. 3 puncte de sprijin în timp ce îl cauţi pe al patrulea e regula de bază şi, dacă o respecţi, nu sunt probleme. Dar mersul asta de păianjen este greoi şi te întrebuinţează. Şi, dacă e să ne luăm după semne, mai avem vreo 3 ore.
20:00 Ajungem în sfârşit la refugiul Scara, după o vale largă de câţiva kilometri şi încă un urcuş susţinut. Între timp, soarele s-a ascuns şi e destul de frig, probabil cea mai friguroasă zi de până acum. Nu se face să te bazezi pe refugii şi de-asta am cărat cortul după noi, dar parcă azi chiar n-am vrea să-l scoatem. Prea e frig.
Refugiul e gol – un cuplu de nemţi şi 2 sibieni – si gasim lejer loc, dar asta are şi un dezavantaj, nu reuşim să ne încălzim. Pe sub uşa bate vântul şi imediat ce tragem pe dreapta temperatura scade la 6 grade. Va fi probabil şi mai puţin de dimineaţă. E prima dată când nu ne arde de glume – deşi supa alunecă incredibil – şi ne culcăm cu sacii închişi la maximum, glugă, căciuli şi tot ce trebuie.
Ziua 7 – Şaua Scara – Şaua Suru – Chica Pietrelor – comuna Turnu Roşu (28km, +600m / -2400m)
7:00 Am dormit mult, dar prost. Frig la picioare, un pic prea cald în rest, parcă de-abia asteptam să se facă dimineaţă. Respiraţia încă scoate aburi, dar începe să iasă soarele şi pe panta noastră. Ne dregem cu ceai fierbinte în timp ce-l aşteptăm şi ne facem socoteala. E ultima zi şi am trecut de creasta principală. Singura dificultate e distanţa – aproape 30 de kilometri – dar dacă iese soarele şi ne încălzim ar trebui să fie floare la ureche.
Nu mai avem răbdare si la 7:50 plecăm.
12:00 Şaua Suru n-a fost chiar aşa departe şi într-adevăr drumul e uşor. Cu excepţia unei urcări pe grohotişurile de deasupra lacului Avrig nu ne-a pus cu nimic la încercare.
Iar aici peisajul compensează din plin efortul. În rest, văi largi, izvoare dese şi curbe de nivel de pe care aruncăm ultime priviri către drumul din ziua anterioară. Stăm la glume cu ciobanii cu care acum suntem obişnuiţi şi, după prânz, cu cei câţiva turişti care vin din Turnu Roşu.
Sunt cam obosiţi şi ne previzionează ore întregi de mers până la destinaţie, dar am ajuns la Chica Pietrelor şi e puţin trecut de prânz.
De aici ne luăm „la revedere” de la marcajul bandă roşie care ne-a însoţit în toate cele 5 zile. L-am părăsit doar pentru a cobora la Bâlea şi pe Strunga Doamnei şi ne va fi dor de el. De aici în colo sunt două ore de pădure şi drum forestier până în sat. Le facem în vreo 3 ore cu gândul în egală măsură la munţii înalţi pe care tocmai îi părăsim şi la duşul care ne aşteaptă la cabană în Zărneşti. La 16:30 ajungem în Turnu Roşu la maşină.
Sfat: îmbrăcămintea adecvată este una dintre garanțiile călătoriilor reușite. Vezi dacă îți lipsește ceva din bagaj!
Concluzii
- creasta Făgăraşului e probabil cel mai spectaculos şi dificil traseu montan marcat pe care îl poţi face în România. Am adunat aproape 100 de kilometri în 5 zile şi o diferenţă de nivel pe urcare de peste 6000 de metri. Nu e lucru uşor, dar nici ceva inuman. Mai mult decât cifrele astea este însă un traseu complet care îţi va oferi câte ceva din fiecare: stâncării, grohotişuri, lespezi, lanţuri, pante înierbate, brâne. Aici am găsit câte ceva din fiecare creastă pe care am mai făcut-o în Carpaţi.
- traseul se poate prelungi pe mai multe zile (seniorii din Galaţi împărţeau fiecare zi a noastră în două) şi se poate face şi în sens invers, de la vest la est (se zice că ar fi ceva mai uşor) La fel de bine se poate face parţial. Dacă te-am convins că merită să-l faci, mă bucur. Merită! Presupun că ai făcut Piatra Craiului deja şi măcar una din crestele Părângului sau Retezatului. Dacă da, drum bun şi vreme frumoasă! Dacă nu, te rog citeşte şi sfaturile din incheiere şi meditează puţin la ele.
- două lucruri ne-au ajutat mult la traseu şi la încredere. Întâi, creasta are 9 refugii utilizabile – Berevoescu, Brătila, Zârna, Fereastra Mică, Viştea, Fereastra Zmeilor, Capra, Călţun şi Scara – iar pe partea nordică a munţilor se găsesc nu mai puţin de 5 cabane – Valea Sâmbetei, Podragu, Bâlea, Negoiu şi Bărcaciu – unde se poate ajunge în 2-3 ore din creastă. În caz de nevoie te poţi retrage la oricare din ele şi să ceri ajutor. E bine ca pe munte să ai mereu opţiuni alternative.
Al doilea lucru, pare mai mic, dar e la fel de important. Creasta este plină de izvoare şi în fiecare zi am trecut de măcar 2. Nu par a fi sezoniere şi asta ne-a permis să cărăm apă doar pentru jumătate de zi, lucru care se simte în rucsac, mai ales pe distanţe mari.
- pe cât de utile şi bine-venite sunt refugiile, pe atât de prost sunt tratate de turişti. Aproape peste tot am găsit grămăjoare de gunoaie şi o lipsa completă de respect pentru ele. La fostul refugiu Podul Giurgiului am văzut un cioban cărând foi de tablă din el în timp ce la celelate au dispărut panourile voltaice şi unele bucăţi de placaj. E păcat şi greu de înţeles, pentru că toţi cei cu care ne-am întâlnit erau persoane de ispravă care îşi cărau propriul gunoi la vale şi aveau grijă să lase totul aşa cum au găsit. Asta a fost cred singurul motiv de mâhnire din întreagă tură, dar n-am putut să nu zic.
Sfaturi utile
Înainte de a pleca la o astfel de drumeţie ţine cont de câteva lucruri. Nu lua neapărat de bun ce zic eu, dar caută şi află ce şi cât din astea ţi se aplică ţie şi in ce fel.
- Grupul: mersul pe munte e un sport de echipă şi, ca la orice astfel de sport, e important să fie sudată şi să funcţioneze. Nu contează cât de bine mergi tu şi cât de greu îţi e bagajul. Grupul va merge în ritmul celui mai slab şi toate sarcinile şi greutăţile trebuie împărţite proporţional cu capacitatea fizică. Altruismul nu e un moft pe munte, ci o regulă obligatorie. Aşteaptă, ajută, oferă!
Doar aşa va veţi bucura cu toţii de experienţă. Şi, ca să nu devină frustrant, încearcă să întocmeşti o echipa cu pregătire fizică şi experienţă cât mai apropiată. Eventual testeaz-o într-o tură de weekend înainte, ca să ştii la ce să te aştepţi.
- Experienţa: contează enorm, aproape la fiecare pas. Se vede în echipamentul pe care îl ai, în modul cum pui piciorul, cât de uşor găseşti traseul şi cum îţi dozezi efortul. Cum te comporţi când nu mai poţi, cum apreciezi vremea, ce opţiuni îţi laşi la dispoziţie şi ce decizii iei când lucrurile nu sunt cum le-ai gândit de acasă. Şi la munte doar un noroc incredibil poate face ca lucrurile să fie 100% aşa cum te aşteptai tu să fie. Pentru asta nu există scurtături. Experienţa vine in timp, aşa ca fă ture la munte!
- Echipamentul: îl găseşti pe diverse paliere de preţ şi sofisticare. Nu contează pe care îl alegi, important e să ţi se potrivească şi să te obişnuieşti cu el.
Obişnuieşte-te cu rucsacul şi cu bocancii, învaţă metodele optime de a aborda diverse trasee şi pune cortul de câteva zeci de ori până o poţi face cu ochii închişi. În fiecare tură vei descoperi că ai uitat ceva acasă şi că ai cărat ceva inutil. Notează-ţi toate astea până ajungi la un echipament complet cu care să fii confortabil. Întocmai că la ski, snowboard sau MTB, distracţia începe când nu te gândeşti la accesorii şi cum le foloseşti, ci eşti atent doar la ce faci.
- Condiţia fizică: am întâlnit pe munte drumeţi şi drumeţe de la 18 la 70 de ani şi înclin să cred că este poate cea mai puţin important dintre cele 5 sfaturi, dar nu e de neglijat. Probabil iţi va fi suficientă o condiţie fizică nu mult peste medie.
Faptul că Dan aleargă maratoane şi semi-maratoane s-a văzut, el fluierând pe majoritatea secţiunilor dificile. Ştefan merge la sala şi pe secţiunile de urcare unde îţi muţi greutatea de pe un picior pe altul s-a văzut. Eu nu fac niciuna din astea (spre ruşinea mea), dar am căutat să fac o drumeţie serioasă măcar odată pe lună începând din primăvară. Mi-am făcut febrele musculare la vremea lor şi am trecut peste tura asta doar cu o uşoară oboseală în muşchi. Și cu un bronz exagerat – de luat aminte!
- Planificarea: dacă cu primele eşti în regulă, mai rămâne doar să-ţi planifici un traseu corect. Ne-am bazat că vom scoate timpii de pe indicatoare, dar am căutat să pornim suficient de devreme cât să ne permitem 2-3 ore de mers în plus. Ne-am gândit că ne va lua 6 zile, cu una pauză, dar am planificat 7. Şi pentru fiecare zi aveam o varianta scurtată la jumătate prin care să ajungem la civilizaţie. Toate astea ne-au prins bine, le-am folosit când am avut nevoie, şi ne-am putut bucura de traseu fără stres.
Daca ai luat aminte la cele de mai sus si esti in continuare decis, nu-mi rămâne decât să îţi urez drum bun şi vreme frumoasă! Poate ne întâlnim la anul pe vremea asta undeva pe drum, eu sigur voi reveni.
* androizii mânuiţi cu pricepere fac poze câteva clase peste iphone. Motiv pentru care marea majoritate a pozelor aparţin lui Dan şi Ştefan iar fără ele povestea ar fi fost mult mai săracă. Niciuna din ele nu se poate prelua în nicio formă fără acordul lor.
1 Comment