Am zis ca stam doua zile, cat sa vedem celebra vale d’Orcia si am sfarsit prin a sta dublu. Si ce am mai fi stat sa experimentam viata simpla dintr-un orasel cocotat pe dealurile Toscanei! Aparent un mic centru urban cu cateva stradute, in care ai toate sansele sa te plictisesti, Pienza ne-a tinut „captivi” fara prea mare efort.
Cum anume?
Sa vedem!
Am parasit Florenta si apusurile magnifice vazute din Fort sau din Piazzale Michelangelo pentru a merge la tara. Aici, la tara, am auzit noi, e chiar ca in filme! Mai ales ca ne-am indreptat catre una dintre cele mai frumoase zone din Toscana: Val d’Orcia. Pe scurt, dealuri, pe larg, intr-un articol dedicat, pentru ca prea e fumos!
Transportul public a fost de baza pentru a ajunge din Florenta, via Siena, in Pienza. Nici nu eram convinsi ca am nimerit bine cand soferul ne-a spus, dupa vreo ora si jumatate, ca am ajuns! In dreapta, Carabinieri, in stanga, un hotel cu trei etaje, la mijloc o strada banala. Si orasul?
Odata ce am trecut de poarta tipica unui oras-fortareata medieval si am pasit pe singura strada principala – Corso Rossellino, in cautarea vilei in care aveam cazarea, orice urma de indoiala cu privire la acest loc s-a evaporat.
Cosuri cu flori, prinse in consola de peretii caselor, stradute pavate cu piatra, balconase cochete si o promenada cu cea mai frumoasa priveliste din Toscana.
Cam asa as putea descrie pe scurt Pienza, fara sa ratez prea multe.
Realizarea unui vis
Exemplu perfect de urbanism renascentist, oraselul Pienza a ajuns sa fie inclus in patrimoniul UNESCO in 1996, gratie unui om care a trait acum cateva secole. Aeneas Silvius Piccolomini, unul dintre membri familiei sieneze Piccolomini, care in 1459, la un an dupa ce a ajuns papa (Papa Pius al-II-lea), a dat dipozitie ca oraselul in care se nascuse – Corsignano se numea pe atunci – sa fie refacut.
Ce dorea parea o utopie. Un oras ideal, in care constructiile si imprejurimile sunt atent gandite si planificate in acord cu o parte din ideile renascentiste: revenirea la clasic (Grecia si Roma antica), punerea omului in centru – ca fiinta inzestrata cu un mare potential, existenta unui patron – mecena – care sa sustina si sa finanteze lucrarile.
Acest oras s-a numit Pienza si, nu numai ca a devenit realitate, dar a fost inspiratie pentru multe alte orase medievale din regiune si apoi din tot vestul Europei.
Zile pe incet-inainte
Intr-o ora am fi putut lua la picior toate stradutele si intr-o zi am fi vazut toate muzeele, plus mancat in trei locuri diferite si facut ceva cumparaturi. De aceea, Pienza este de regula o oprire de o zi, o excursie optionala din Siena sau din oraselele din jur.
Tocmai pentru ca am vrut sa ne simtim mai putin turisti, am ales sa stam mai mult. Sa simtim cum se traieste intr-un oras asa de mic. Faptul ca regiunea e vestita pentru vinuri si un loc ideal sa le testezi pe toate, va asigur, n-a avut nicio legatura.
Raspunsul la intrebarile noastre l-am intuit din prima zi, la putin timp dupa ce am luat la vizitat cu pasi mici orasul vechi. Toate imaginile frumoase din vederile cu Toscana ni s-au asternut in fata ochilor cu naturalete si sarm.
Daca nu este un aranjament floral in cadrul usii, este o bicicleta cu o plasa plina de flori. Daca nu este o terasa cu moblier din fier forjat si o gelaterie colorata si tentanta, cu zeci de sortimente, este un atelier ce creaza cele mai gingase obiecte de ceramica. Daca norii de ploaie incep sa se adune peste oras si lumina zilei se topeste incet, cateii de la capatul leselor capata brusc pelerine cu „Agent FBI”.
Asta este o “meteahna” a localnicilor: sa aiba caini tantosi, de mici dimensiuni, cu personalitati de lupi Alfa.
O alta „meteahna” este sa imprastie pe stradute miros de branza.
Si aici am ajuns la unul dintre punctele forte ale zonei. Mancarea. In Toscana fie vii satul, fie vii cu 3-4 kilograme voit pierdute, pentru a avea unde sa le pui la loc. Cert este ca Toscana in general si Pienza in special, nu au trecut fara consecinte!
Cum ar fi putut, cand programul nostru zilnic includea micul dejun in pat – a insistat gazda si noi nu ne-am opus, un espresso si un semi-fredo inainte de pranz, pici (paste facute in casa) cu funghi sau pizza la pranz si seara un festin cu celebra lor branza de oaie care isi lasa mirosul pe toate stradutele – Pecorino de Pienza, in deschiderea felului principal pe care imi este si usor rusine sa il descriu.
Cel mai des am mancat la restaurantul La Buca delle Fate, serviti fiind de aceeasi doi magistrali ospatari: unul mic, rotofei, cu maini scurte, puternice si mers de titirez, cu o atitudine care iti facea pofta de tot ce iti prezenta si altul care, desi patru zile la rand nu a reusit sa isi pastreze camsa in pantaloni la spate de cat se inclina plin de recunostinta la complimentele adresate mancarii, ne-au facut sa revenim cu zambetul larg in fiecare zi.
La italienii astia am dat banii cu placere si mi-am justificat fara vinovatie fiecare cheltuiala.
Normal ca nu am facut poze la mancare! Mereu ma gandesc la asta deabia pe la desert!
Seara in Pienza este cel mai bun moment pentru a observa viata localnicilor. Atunci, valul de turisti de o zi se scurge prin portile orasului catre parcarile din jur, iar stradutele devin pustii. Lumea ramasa se aduna in piatete sau isi scoate scaunele pe la colturile strazilor. Felinarele se aprin lent – niciun motiv sa se grabeasca – pentru a-ti da ragaz sa admiri culorile apusului.
Apoi, total neasteptat, pe la 10 – 11 noaptea, piata principala rasuna de strigatele copiilor veniti cu parintii si buncii la joaca. Toata lumea se stie cu toata lumea, cateii isi cunosc bine antipatiile si se zburlesc unii la altii, pustii pe biciclete formeaza echipe si fac curse de viteza dintr-un palat in altul, iar adultii isi vad de discutiile lor. Batranele orasului se retrag pesemne mai devreme, insa domnii, imbracati cochet, ca doar nu poti veni in fata Domului oricum, par ca se intind cu discutiile mult in noapte.
Intr-o zi ne-am sculat de dimineata sa vedem rasaritul oferit de pe promenada fantastica (nu exagerez) a orasului si, dupa ce soarele deabia scosese capul de dupa dealuri, hop si barbatii destoinici ai orasului la terasa din piata principala. Pesemne ca erau treburi importante de discutat, devreme ce au necesitat o ora asa de matinala de incepere.
De vazut si de facut in Pienza
Asta este ritmul in care am trait, nu neaparat pentru ca nu am fi avut ce face – ba chiar ne-au ramas palate nevizitate si restaurante netestate – dar pentru ca am preferat sa exploram incet, in voie, atat orasul, cat si imprejurimile lui.
Cand nu am inchiriat biciclete ca sa ne dam sufletul la deal si sa ne racorim la vale prin peisajul toscan, sau cand nu am vizitat oraselele vecine, ne-am dus sa vedem cateva dintre atractiile concentrate ale Pienzei.
Majoritatea sunt grupate in jurul pietei centrale – Piazza Pio II.
Palatul Piccolomini
Face parte din grupul inital de cladiri care au fost proiectate in sec. al XV-lea de arhitectul Bernardo “il Rossellino”, alaturi de Dom si de Primarie.
Cum am ales turul ghidat, am aflat ca Papa Pius al-II-lea nu a apucat sa il vada terminat, ci deabia nepotul sau, Pius al-III-lea, si ca apartamentele de la etajul al doilea au fost ocupate de descendentii familiei Piccolomini pana in 1968.
De asemenea, Palazzo Piccolomini a fost locul in care Franco Zeffirelli a filmat scena primei intalniri dintre Romeo si Julieta, in filmul cu acelasi nume.
Acum este in totalitate muzeu, cu o parte dintre incaperi pastrand functiile originale – cum ar fi biblioteca, iar altele – sala armelor si a trofeelor, amenejate pentru public. Din pacate nu este permisa fotografierea in interior si nu va putem arata nimic.
Punctul culminant al turului este logia de la etajul al doilea din care, cu putina imaginatie, te poti vedea stapanul vaii. Privirea se opreste deabia departe, in zare, la Muntele Amiata.
Revenind mai pe pamant, dar nu de tot, ne-am oprit in gradinile suspendate ale palatului, inainte de a iesi in piata principala, pentru urmatoarea oprire.
Domul
Imposibil de ratat, domul din Pienza a fost inspirat de catedralele germane vazute de Papa in Austria, peste care s-au asternut descoperirile epocii renascentiste: coloane „imbracate” in pilastrii, ridicate pe plinte inalte, unite prin arce pictate. Atunci, acest sistem de constructie era inovator.
Am remarcat vitraliile, geamurile inalte – influenta gotica, care se potrivea totusi atat de bine cu noua epoca iluminata si….faptul ca podeaua nu este peste tot dreapta. Am citit ulterior ca fundatia nu a fost la fel de solida peste tot, iar denivelarea este rezultatul insistentei papei de a ridica domul pe locul originar al vechii biserici, care la randul ei era asezata pe un sit etrusc. Nu este vreun pericol imediat, stiindu-se de problema inca din epoca in care a fost ridicata, si tot de atunci luandu-se regulat masuri de prezervare.
Turnul-clopotnita este cea mai inalta constructie din oras si primul reper pe care il vede de departe oricine vine in Pienza, asa ca o sa recunoasteti profilul orasului din prima.
Primaria (Palazzo Comunale)
Vis-a-vis de Dom, pe cladirea cu trei arce si turn cu ceas, flutura steagul Uniunii Europene. Este Primaria din Pienza. Dincolo de porticul sub care ne-am adapostit o data de ploaie nu am ajuns, insa va pot spune ca de aici se vede cel mai bine piata si Domul.
Am lasat Palatul Borgia, cladirea care inchide piata pe cea de-a trei latura, pe data viitoare.
In trecut, Pius incuraja cardinalii sa-si construiasa aici palate, ca sa imbogateasca si sa completeze orasul. Cardinalul Rodrigo Borgia (viitorul papa Alexandrul al VI-lea) a finantat aceasta contructie si ii da si numele. Azi este muzeul orasului – Museo Diocesan.
Pienza mai ascunde cateva piatete cu terase cochete si pasaje secrete, iar la strada mare expune cu mandrie magazine pretioase, incarcate cu produse locale celebre: vinuri, pecorino (branza mentionata mai sus) si paste facute in casa (pici). N-am rezistat si ne-am luat si noi, chiar am investit int-un „facator” manual de pici!
Altfel, in primele doua zile ne-am petrecut cea mai pare parte a timpului mergand de-a lungul zidurilor inalte, avand vilele si casele Pienzei intr-o parte si valea in cealalta.
In zilele urmatoare am fost ceva mai activi si am plecat la explorat!
Va urma.
Informatii si sfaturi utile:
Localizare: Pienza se afla la aprox. 50Km sud de Siena si se invecineaza cu alte cateva orase vechi: Montalcino, San Quirico d’Orcia si Montepulciano.
Autobuzul din Florenta (autogara este chiar pe una din laturile garii centrale) pana in Siena a costat 8 EUR/pers./sens. Problama este ca nu ajunge direct in Pienza, ci trebuie schimbat in Siena, fapt ce a presupus luarea unui alt autobuz urban, de unde ne-a lasat primul, pana la autogara din Siena. De aici a fost simplu, sunt mai multe curse pe zi catre Pienza, mai putin duminica, si costa 5,5 EUR/pers./sens;
Cazare: noi am stat la Il Gilio, o mica pensiune plina de tot felul de detalii care de care mai simpatice. Atat in orasul vechi, cat si in jurul lui, in ceea ce este acum orasul-nou, sunt cateva zeci de optiuni de cazare. Cum nu sunt multe in raport cu cererea, este bine sa rezervati din timp! A! Si sa aduceti un adaptor de prize, pentru ca stecherele de laptop nu se potrivesc. Cu celelalte electronice nu am avut probleme.
Mancare: greu sa dati gres, peste tot mancarea este cel putin buna, daca nu foarte buna spre excelenta. Am testat patru-cinci locatii si am batucit calea pana la gelateria de pe strada principala.
Costul mediu al unei mese copioase (dupa standardele noastre) a fost de 50 EUR/2 pers.
Eveimente: noi am prins o expozitie de sculptura, dar daca veniti in Pienza in septembrie, nu ratati festivalul dedicat branzei pecorino – Fiera del Cacio!
Altele: este bine de stiut ca sunt cel putin trei zone de parcare in afara orasului vechi, deci sunt locuri destule pentru a lasa masina.
