Oameni, lucruri si locuri din nordul Thailandei

Destinatii, HaiHui, Thailanda Nici un comentariu 10

Momentul acela dificil, cand ai prea multe optiuni tentante, dar alte coordonate te limiteaza in alegeri, trecuse. Ne deciseseram pentru ceea ce credeam noi a fi varianta optima, condensata, dar totusi relevanta, pentru a vedea si a simti ceva din nordul Thailandei.

Ne-am alaturat de azi pe maine unui grup deja format de turisti care se gandisera la fel ca noi. Sigur ca ar fi fost mai aventuros si mai placut sa o luam pe cont propriu, intr-un ritm asezat, in saua unei motociclete, insa caram echivalentul a doi copii de scoala primara cu noi – ma refer la bagaje – si e mai dificil sa ne aventuram pe drumuri de munte.

Asa, am plecat minim echipati, intr-o zi cu nori gri indesati pe cerul de deasupra Chiang Mai-ului. Directia nord!

Templul alb din Chiang Rai (Wat Rong Khun) – o constructie la limita

Prima data l-am vazut acum cativa ani la birou, cand ma luptam alaturi de colegul de la grafica cu rutina anuala de a face calendare personalizate. Parea nins, acoperit in totalitate de zapada, doar ca in jur iarba era verde-crud. Sa fie vreun efect?
Mi-am pus in minte o notita sa verific la un moment dat la fata locului si am trecut la urmatoarea fila a calendarului.

Azi pot confirma ca asa arata si in realitate.

Ceea ce este de doua ori curios!
O data pentru ca in Thailanda, auriul si fragmentele colorate de sticla ce imbraca templele de sus pana jos, sunt omniprezente. Si aici exista o cladire aurie, care reprezinta “trupul”, lumescul si tentatiile vietii, in contrast cu cladirea principala alba, decorata cu fragmente de oglinda.

A doua curiozitate a Templului Alb din Chiang Rai o reprezinta personajele cel putin surprinzatoare pentru un monument religios.

Asta pentru ca este opera unui artist contemporan. Se numeste Chalermchai Kositpipat.
Este si designerul si constructorul si proprietarul cladirii. Sta chiar la intrare, sub forma unei machete 1:1, zambind pentru poza.
Concomitent cu noi, s-a revarsat peste valul anterior de turisti inca o serie. Eram multi rau, mult mai multi decat personajele pe care aveam sa le intalnim. Si aratam ciudat, imbracati colorat, pe fundalul alb al templului ce pare desprins din Craiasa Zapezilor.

Ea lipseste aici sau are alte trasaturi decat stiu eu, insa Predator este chiar pe peluza, in fata copacului in care atarna capele lui Batman si Hellboy.

La intrarea in templu, paznicul are si rol de comentator si ghid pentru turisti. Ca atare, striga regulat prin portavoce: “Nu va opriti! Nu va opriti! Doar nu vreti sa stati in Iad! Circulati catre Paradis, in sus!’

M-am uitat in jos, la mainile si chipurile distorsionate care cereau ceva, pana cand presiunea randului din spatele meu m-a impins inainte.
Asa am ajuns pe puntea care duce in rai, unde se formase un nou dop de vizitatori la poza. Adevarul este ca nu toata ziua are omul ocazia sa treaca printr-un fel de purgatoriu. De fapt, simbolistica podului este aceea ca, pentru a trece din zona dorintelor materiale catre paradis, trebuie sa iti suprimi tentatiile, lacomiile si dorintele.

In rai (mai exact in ubosot – cladirea centrala a templului), se stie, fotografiatul este interzis, asa ca trebuie sa ma credeti pe cuvant ca i-am vazut pe Neo (Kanu Reves e foarte bine proportionat), pe Schwarzenegger in forma maxima ca Terminator, dar si pe Bin Laden, Bush si Hello Kitty!

Si in tot acest vacarm, lumea se roaga. Templul este deschis oricui si chiar daca ultimul cutremur din 2014 i-a daramat o turla si l-a mai scuturat de cateva personaje, artistii si restauratorii sunt pe treaba, muncind la refacerea lui.

Am iesit numai pentru a mai sta o data la coada si a revizita.

Pur si simplu sunt prea multe detalii surprinzatoare pe care sa le asimilezi la prima vedere.

Mai ales ca nu te astepti sa le gasesti intr-un templu si mintea are nevoie de acomodare si deschidere. Este usor ca artist, cand optezi pentru o exprimare neconventionala a unei teme religioase, sa cazi in zona kitsch-ului si a contestatiei. Si Wat Rong Khun isi tine echilibrul fix pe aceasta linie. Judecand dupa faima capatata si dupa numarul de vizitatori, opera sa este cu siguranta un succes.
De altfel, nici mie nu imi pare deloc rau ca am ajuns. Dimpotriva!

Mai aveam de privit si de investigat 45 de minute mai tarziu, cand s-a dat strigarea si imbarcarea in microbuz. Asa nu-mi place cand mergem in grup organizat ca trebuie sa respect un program strict….

Un triunghi de aur cu multe nuante

Trebuia sa ne grabim si sa ne continuam drumul catre nord, spre o zone deosebita. Recunosc ca mie, conceptul de ‘triunghi de aur’, o zona in care se intalnesc trei tari – Myanmar, Laos si Thailanda – imi suna destul de abstract.
Nu stiam mare lucru despre “aurul” de aici, drogurile fiind un subiect care nu m-a tentat niciodata.
Am aflat pe drum ca de aici venea cea mai mare cantitate de heroina, pana la inceputul sec. al XXI-lea cand Afganistan a devenit liderul mondial, secondat de Myanmar.

Atractia turistica consta in faptul ca poti ajunge intr-o zi in cele trei tari vecine facand o excursie cu barca pe Mekong pana in Laos si trecand punctul de frontiera terestru cu Myanmar.
Cand citesti titluri de-o schioapa care zic “Viziteaza trei tari intr-o singura zi!” poate iti pare nemapomenit.

Are o doza de interesant si inedit, mai ales cu o harta in fata si urcand dealul din dreptul portului. In varf, esti in Thailanda. Peste bratul puternic al Mekongului este Laos, iar in stanga, raul Ruak separa Thailanda de Myanmar. Bucata triunghiulara de pamant apartine Myanmar-ului.

In plus, dupa linia orizontului, apare in peisaj si China.

Altfel, ca parte a unui tur, experienta dureaza cam doua ore si schioapata la capitolul senzatii.

Masa de pranz tip bufet cu mancaruri traditionale compenseaza intr-o buna masura si lucrurile se pot intelege si cuantifica mai bine la Muzeul Opiumului.
Cel putin legenda florii de mac este una care iti ramane in minte! Nu o dezvalui, mergeti sa o cititi! Noi ne-am scarpinat in cap si ne-am dat coate 10 minute in fata panoului care o dezvaluia.

Triunghiul de Aur nu si-ar fi primit denumirea ‘de aur’, daca nu ar fi fost populat. Azi toti ghizii prezinta situatia curat, spunand ca nu mai este legal sa se cultive maci si sa se produca opium, ca pamanturile sunt acum cultivate cu ceai, cafea si alune, iar ce vede turistul este in conformitate cu spusele lor.
Insa realitatea este ca Thailanda nu a putut opri complet cultivarea si traficul cu opium, in parte din cauza retelelor foarte bine puse la punct, in parte din cauza terenului dificil de acoperit si controlat.
Si viata merge inainte dupa tipicurile ei!

Oamenii din Triunghiul de Aur

Deja dupa lungimea umbrelor si lumina blanda puteam aprecia ca este mai tarziu decat ar fi trebuit. Noi optaseram pentru a merge intr-un sat al unui grup etnic particular, cei cu gaturile lungi (long neck), pe cand ceilalti din grup aveau inclusa o vizita intr-un sat al minoritatii Akha.
Si ma tot foiam si agitam ca nu o sa avem timp sa ajungem, cu o singura masina in doua locuri!
– Sigur vom ajunge si in comunitatea oamenilor cu gaturi lungi?, intrebam alegand cuvinte cat mai simple ca sa fiu sigura ca ma intelege bine ghidul.
– Sigur!
Cum oare? Cand?

Fac un mic preambul pentru a va spune ca in Thailanda sunt 6 minoritati etnice, insumand vreo 415.000 de oameni. Majoritatea traiesc in nord, pentru ca au emigrat de-a lungul timpului din sudul Chinei si apoi, din cauza conflictelor din zonele in care sunt azi Laos si Myanmar, s-au refugiat in Thailanda pe la inceputul sec. XX.

Cei mai multi au fost si sunt agricultori si artizani. Tes, brodeaza, sculpteaza si lucreaza argintul, producand obiecte care intra in circuitul turistic. O mare parte crede in spirite si viata se desfasoara presarata cu ritualuri.

In mod particular, minoritatea pe care doream noi sa o cunoastem, oamenii cu gatul lung, se numesc de fapt Kayan Lahwi si sunt o subdiviziune a minoritatii Karen. Care de fapt este majoritara – peste jumatate din cei 415.000 apartinand acestei minoritati etnice.

Mare ne-a fost mirarea si dezamagira cand microbuzul ne-a lasat in fata unei case cu un caine legat prea strans, cu cateva gaini speriate de noi si un localnic maturand prispa.
Sa poftim pe aici!
Bine, dar nu sunt nici turisti, nici localnici!
Dupa cativa pasi ajungem pe un fel de ulita marginita de tarabe din bambus pline de marfa, in penumbra carora zarim cativa localnici. Ii recunoastem dupa port si ii identificam dupa plansa de la Muzeul Opiumului ca apartinand comunitatii Akha. O vedem insa pe doamna cu cercei supra-dimensionati, care pare a fi din tribul Lahu… Suntem confuzi.
Senzatia este ca am nimerit la spartul targului. Pentru ca asa arata: o ulita cu pamant batatorit si tarabe cu suveniruri vandute de persoane imbracate in costume traditionale.

Oamenii ne zambesc primitor, ne invita sa ne uitam la ce au acolo de vanzare, dar eu am un fix ca nu mai avem cand ajungem si in satul Karen. Il prind pe ghid si ma tin scai de el. Nu e nevoie, ca acum ajungem.
Trecem un podet si gata! Am ajuns!

Aceeasi alee, aceleasi poveste, doar cu alti oameni si alte costume.
Constanta este zambetul din ochi si din colturile gurii. Conteaza mult.
Incerc sa ma adaptez realitatii si sa intru in vorba cu ei, prin intermediul ghidului. Cand imi spune ca el nu ii intelege si nici ei pe el, ca vorbesc limbi diferite si ca mai bine e cu semne si in engleza, ca au invatat, inteleg definitiv ca aici nu e experienta autentica pe care o cautam noi, ci doar un targ de vanzare organizat pentru turisti.

Este de admirat faptul ca aceasta minoritate de gaturi lungi cu statut de refugiati din Burma, veniti aici in anii `80-´90, nu au fost niciodata la mila statului thailandez, ci au reusit sa se intretina adaptandu-se industriei turistice.
Tesaturile facute de mainile lor sunt minunate, foarte fine lucrate si insiprate cromatic. Nu am rezistat si am cumparat. Ocazie cu care am facut cunostinta cu doamna care are cel mai lung gat din sat (peste 20 de cm) si cu fiicele sale gemene care ii calca pe urme.

CONTROVERSE SI REALITATI
Sigur ca prima intrebare care iti trece prin minte cand iei in mana un colier facut din straturi de inele succesive care cantaresc cat o sacosa de la piata este “de ce?”

De ce sa iti apese pe clavicule si pe torace o greutate din ce in ce mai mare, zi de zi, noapte de noapte, incepand cu varsta de 5 ani? Senzatia de gat lung este o iluzie, deoarece numarul vertebrelor este acelasi. Ce se comprima este insa toracele si umerii se lasa mult in jos.
Desi toata lumea este atrasa de inelele de la gat, ele exista si la maini si sub genunchi.
Explicatiile sunt multiple si variate, punctul central fiind traditia: de la asemanarea cu un dragon – figura mitologica importanta in folclorul acestui trib, pana la accentuarea gatului mai lung ca trasatura feminina.
Cand sunt intrebate asupra motivului pentru care poarta aceste inele, femeile Kayan spun ca tine de identitatea lor culturala. Cumva se leaga de aspectul estetic, asa cum este el perceput in acest grup etnic.

Dupa ce s-au obisnuit cu ele, femeile nu le mai dau decat arareori jos, pentru ca pielea este mult mai alba dedesubt si muschii gatului sunt mut slabiti. Cele care totusi au continuat si au vrut sa renunte la inele, spun ca durerile si disconfortul se amelioreaza dupa cateva zile.
Ghidul ne-a comentat ca noile generatii renunta treptat la acest obicei, pentru a-si continua studiile si a se integra in societatea din afara comunitatii lor.

Faptul ca la un moment dat nu mai eram decat vreo patru persoane acolo, a insemnat relaxare totala pentru tinerele localnicele care au dat drumul la un joc de volei chiar in batatura.

Ne-am dat seama ca este timpul sa ne retragem si noi.

Ne-a condus fetita cea mica, pe bicicleta roz pe care tocmai ce o reparase Bogdan cu cateva minute inainte. Am avut noroc cu aceasta intamplare, pentru ca daca nu se strica bicicleta, am fi venit si plecat doar cu niste suveniruri. Asa, a fost simpatic momentul si un pic mai “umana” interactiunea!
Scena a captat si atentia adultilor, nu numai pe a celor doi copii care se asezasera curiosi si rabdatori, sa vada daca bicicleta va fi reparata sau nu.

Am fost foarte mandra de mica contributie si am plecat pana la urma incantata! O mica “abatere” poate insemna asa de mult!

Ca o concluzie si un sfat, daca aveti un interes real pentru cultura unor minoritati etnice, investiti cel putin trei-patru zile si mergeti in satele mai ascunse si deci mai putin comerciale! Sa va pregatiti de trekking, de locuit in casele localnicilor si de mixuri culinare multinationale.
Va sfatuiesc cu entuziasm sa ptati pentru experienta tip „viata la tara”, cum am incercat noi in Vietnam. Putand acum compara, mie mi se pare ca merita.

Pe unde am mai ajuns, ce am vazut si ce am experimentat in Thailanda: