Este recunoscută pasiunea nostra pentru Dunăre şi frecvenţa cu care am vizitat Delta de-a lungul anilor, de fiecare dată întorcându-ne şi mai îndrăgostiţi de locuri, oameni şi natura sălbatică.
Nici în drum către plajele mai puţin cunoscute de la Marea Neagră nu am sărit-o, salutând-o de fiecare dată, preţ de o traversare. Cu toate astea, mereu am considerat că experienţa noastră este limitată, că Dunărea înseamnă mult mai mult decât ceea ce cunoaştem noi.
Aşa că ne-am făcut un plan pe termen lung: să ajungem în cele mai pitoreşti locuri de-a lungul Dunării, indiferent pe teritorul cărei ţări sunt ele. Şi am început chiar acum, de Paşte, cu o vizită în zona Cazanelor Dunării.
Orşova, un oraş ce stârneşte nostalgii
Plecând din Bucureşti, ne-a luat 5 ore şi ceva să ajungem.
De pe şoseaua care urmează curbele Dunării, Orşova pare un oraş în miniatură, aglomerat la baza unei coline. N-a scăpat de blocuri, dar are suficiente case cu acoperişuri roşcate care, de la depărtare, dau un aer boem oraşului.
Ne-am cazat în complexul sportiv de pe malul Dunării şi, în cele patru zile în care am stat aici, am bătut faleza în sus şi în jos, admirând luciul apei şi malul opus. Am prins perioada Paştelui şi orăşelul, la fel ca şi familiile celor plecaţi la muncă în oraşele mari din ţară sau din străinătate, s-a bucurat de ceva mai multă animaţie şi un aer de sărbătoare.
Cred că i-am văzut pe toţi, cu mic cu mare, strânşi în noaptea de Înviere în curtea Mănăstirii Sf. Ana.
Amplasată în vârful dealului ce domină oraşul, mănăstirea a fost ctitorită de către ziaristul interbelic Pamfil Şeicaru, care a luptat în zona Orşovei în primul Război Mondial. Are o vedere incredibilă asupra Dunării şi ceva şi mai special: două măicuţe gemene, foste sportive şi pasionate de fotografie.
O plăcere să le fi cunoscut!
Valea Cernei şi Cheile Corcoaiei
A doua zi am mers pe Valea Cernei, urmând cursul râului și oprindu-ne din loc în loc să admirăm peisajul și să-i vedem pe cei care s-au încumetat să facă rafting. La un moment dat am părasit drumul principal și ne-am îndreptat către Cerna-Sat pentru a vedea niște chei aparte.
Cheile Corcoaiei nu sunt lungi, dar au un aspec aparte, ca nişte valuri perfecte pentru surf. Măsoară doar 300 m ce pot fi parcurşi îndrumaţi de o balustradă, dintr-un capăt în altul. Pereţii măsoară aprox. 100 m şi se înfig hotărâţi în apă.
Aspectul lor ne-a îndemnat să căutăm mai multe informaţii şi aşa am aflat că avem de-a face cu o suită de marmite, un fel de tunel fără acoperiş, format prin eroziune în albia unui râu. Ne-am mai foit o vreme, tot căutând unghiuri fotografice, până când grupul – şi foamea – au dat semnalul de plecare.
Sunt prea multe de văzut aici şi cu mare regret a trebuit să lăsăm pe o dată viitoare vizitarea staţiunii Băile Herculane, drumeţiile prin Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, lacul Prisaca cu ale sale 7 izvoare sau cascada Vânturătoarea şi Cheile Tasnei, din Munţii Cernei.
Când ieşi în tură foto cu un fost profesor de geografie (Sorin Onișor), afli multe! Dar şi mai preţioasă a fost recomandarea sa pentru cină: un han cât se poate de autentic românesc. Şi când zic autentic, chiar vorbesc serios.
Hanul lui Nea’ Tică se află într-o curbă a şoselei care duce către Baia de Aramă şi vine dotat cu un grătar magic, pe care ne-a pus la fript păstrăvi şi carne de capră crescută chiar acolo, în spatele gospodăriei.
Cascada Bigăr şi Ţara Bozoviciului
Până să ajungem la o asemenea frumuseţe, am trecut prin multă tristeţe. Povestea satului românesc este una tristă. Nu peste tot, dar în multe locuri am auzit aceeaşi poveste şi acelaşi regret: dorul de copiii plecaţi peste mări şi ţări. La porţile caselor stau mulţi bătrâni. Aşteaptă.
Nu e de mirare modul deschis în care te întâmpina, dornici de a schimba o vorba, dornici de a-şi spune povestea şi de a-şi invoca trecutul.
Unele gospodării sunt părăsite de tot, însă cele mai multe sunt întreţinute şi îşi aşteaptă locatarii. Sau măcar oaspeţii.
Satele prin care am trecut sunt în Ţara Bozoviciului, pe drumul dintre Orşova şi Bigăr. Sunt sate presărate pe coline cu livezi sau cu păşuni, într-un peisaj care îşi găseşte cu greu rival.
Cei aprox. 90 de km i-am parcurs în câteva ore, tot oprindu-ne, tot minunandu-ne, până când am ajuns la Bigăr.
Sursa acestei cascade este un izvor puternic (de aceea se şi foloseşte termenul “izbuc”), care este alimentat de un curs de apă subteran ce străbate peştera cu acelaşi nume din Munţii Aninei.
După aprox. 200m, apa izvorului se varsă în râul Miniş de pe un prag stâncos şi formează o cascadă de tuf calcaros, plin de muşchi catifelat, ce poartă numele de Cascada Bigăr.
Cu siguranţă cascada era cunoscută în zona, dar după 2013 când a apărut într-un top internaţional, chiar pe primul loc, a devenit celebră.
Şi cum noi nu ne prea pricepem să punem în valoarea lucrurile frumoase, am făcut o amenajare nefericită în jur şi am adunat valuri de turişti curioşi, cărora nu le oferim decât o experienţă superficială…
Cel mai câştigat se pare că a fost un cuplu de mierle de apă care şi-a făcut cuibul sub cascadă. Pun pariu că sunt cele mai invidiate mierle din toată zona!
O plimbare pe Dunăre, la Cazane
După vizita la Bigăr, puţine lucruri mai puteau concura la capitolul frumuseţe.
Nu puteam totuşi pleca din zona fără o plimbare clasică, cu barca pe Dunăre. Defileul este spectaculos, însă văzut de sus. Visam la o panoramă oferită de înălţimea vârfului Ciucaru Mare, lângă Dubova, însă nu a mai “încăput”.
Astfel, ca premiu de “consolare”, am primit o plimbare cu barca şi am vizitat – de afară – Peştera Ponicova, iar apoi am intrat în Peştera Veterani.
Pe drum, ne-am umplut tolba cu poveştile spuse de barcagiu despre despre inscripţia romană – Tabula Traiana, care se află pe malul sârbesc al Dunării (foarte abrupt şi cu multă vegetaţie, exceptând zonele stâncoase), despre construcţia statuii lui Decebal şi despre schimbările majore pe care le-a suferit Dunărea aici.
Când a fost construit barajul Porţile de Fier I, nivelul apei s-a înălţat cu circa 30 de metri şi a înghiţit aşezările de pe maluri şi celebra insulă locuită în mare parte de turci – Ada Kaleh.
Poate dacă prindeam o zi cu soare sau ceaţă peisajul la Cazane ar fi arătat mai artistic, însă chiar şi aşa, Dunărea nu se dezminte şi oferă panorame şi experienţe memorabile.
Cu această mini-vacanţă petrecută alături de hoinarii pasionaţi de fotografie ai lui Sorin Onişor am deschis oficial sezonul Dunării în 2017. Rămâne de văzut pe unde vom mai ajunge anul acesta, urmând cursul fluviului.
Informații și sfaturi utile:
- Cum ajungi la Cheile Corcoaiei: venind dinspre Herculane, la graniţa judeţelor Mehedinţi şi Caraş-Severin şi urmând drumul DN67D, de-a lungul Cernei, se face stânga spre Cerna-Sat. Ultima parte a drumului nu este asfaltată, ci cu pietriş.
- Zona are foarte multe de oferit, de aceea recomandăm un mini-sejur de 4-5 zile, ca să nu fiți pe fugă.
- Pe râul Cerna se poate face rafting, o experiență pe care noi nu am incercat-o până acum, dar care pare foarte tare!
2 Comments