Dupa 3 saptamani de umblat haihui pe toate plajele si dealurile din Java si Bali am revenit in sfarsit in Kuta cea aglomerata. De nevoie, pentru ca trebuie sa asteptam o saptamana prelungirea vizei si, pentru ca asta implica 3 vizite la biroul de imigrari de langa aeroport, e cel mai usor sa ne cazam aici. Nu e chiar locul nostru preferat din insula, dar ofera un mare avantaj: putem reveni la lectiile de surf. Era si timpul.
De data asta insa o facem asezat.
Harry nu m-a convins cu prima lectie si, pentru ca oricum voia si Anca sa incerce, de data asta am apelat la profesionisti: scoala de surf Up2U.
Are cele mai bune referinte, preturi ceva mai accesibile decat restul (aprox. 70 usd/curs de 3 zile), asa ca ne luam dupa ce scrie pe Internet si ne rezervam, ca niste scolari cuminti, locuri pentru un curs de 3 zile. Si ce-o fi om vedea.
Paul
Primim raspuns in aceeasi zi, desi scrisesem noaptea tarziu. Paul, proprietarul scolii, ne raspunde personal ca totul e in regula si a doua zi lectia incepe la 12:00 fix. Ne asteapta cu 15 de minute mai devreme si e important sa avem cu noi prosop, crema de soare, apa (ne dau ei, dar e bine sa avem extra) si buna dispozitie. Avem! Venim!
Si de atata nerabdare ajungem cu 30 de minute mai devreme, timp pentru a schimba ceva cuvinte cu Paul. E australian, din Perth, si si-a deschis o scoala aici in urma cu mai multi ani. Desi are o mica armata de ajutoare coordoneaza totul de aproape si rar am vazut om mai pasionat de ceea ce face. Organizeaza, planifica iesirile, tine legatura pe email si, cel mai impresionant, desi are vreo 15-20 de cursanti pe zi, iti va tine minte numele dupa primele minute.
Ai zice ca dupa atat timp oricine intra intr-o rutina si repeta ceea ce stie ca functioneaza, dar nu si Paul. In tot ceea ce face vezi preocupare si atentie pentru cele mai mici detalii. In plus are bunul obicei de a tine un mic speech in fiecare zi inainte de inceperea lectiei, si nu e niciodata acelasi.
Iubeste marea ca s-o poti intelege
Asta a fost tema speech-ului din prima noastra zi si, desi nu a continut nici o indicatie tehnica (astea au venit ulterior) a fost exact ce aveam nevoie sa aud.
– Uitati-va in larg, cate valuri vedeti? incepe Paul discutia
– 4! 5! 7! ne dam toti cu parerea.
– Nu conteaza, ne raspunde el. Ce vreau sa intelegeti este ca marea e un organism viu si valurile vin in numar mai mare sau mai mic, cu pauze sau unele dupa altele. Cel mai important lucru este sa fiti mereu atenti la ce urmeaza sa se intample. Poate ai inghitit apa, poate ti s-a stricat machiajul, intai de toate uita-te in larg ca sa vezi ce urmeaza sa se intample si abia apoi te recompui.
Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca daca stiam cat de important e asta in prima lectie as fi fost scutit de multe tumbe fara rost. Continuarea imi merge la suflet.
Vedeti voi, marea e imensa si puternica. Suna a truism pe care toata lumea il stie insa, cand esti in apa si te simti bruscat, uiti. Ai senzatia ca te poti pune contra, ca poti lupta contra ei, dar adevarul este ca nu vei reusi decat sa ramai fara energie. Esti mult mai castigat daca folosesti energia ei in favoarea ta. Iar ca s-o folosesti trebuie sa o intelegi. Stai si uita-te, vezi cu ce ritm vin valurile, cat de mari sunt, unde si in ce directie se sparg. Urmareste curentii. Te pot ajuta sa ajungi usor in zona cu valuri bune sau te pot purta spre mal.
Insa nimic din toate astea nu o sa aiba sens daca ti-e frica sau o privesti cu trufie. Bucura-te de mare si las-o sa curga pe langa tine ca sa simti cum te poate ajuta. Ascult-o, pentru ca in tunetele valurilor se ascunde un ritm si nu poti fi un surfer bun daca nu intri in armonie cu el. Iar cand te prinde si pare ca nu vrea sa te lase, nu te lupta, las-o sa faca ce vrea cu tine timp de 5 secunde si-ti va da drumul.
Ceva de genul asta a fost povestea lui Paul si poate pare poezie. Insa faptul ca am ascultat si am crezut pe cuvant toate indicatiile astea mi-a facut viata mult mai usoara ca prin farmec.
Spre deosebire de prima lectie am putut sta in apa mai mult de 2 ore fara sa-mi pierd fortele. Nu m-am mai luptat sa ajung in punctul de cel plecare, nu mi-am mai pierdut calmul cand valul m-a luat pe sus cu 30 de km la ora si practic am putut sa ma concentrez pe ce era important.
Sa invat sa imi tin echilibrul pe placa.
Invataturi tehnice si primele victorii
Stiam din prima incercare cam care sunt pozitiile – asteptarea, vaslitul, ridicatul in picioare – dar cu ajutorul instructorilor mi-am dat seama de multele mici greseli pe care le faceam. In teorie n-a fost nimic nou, in continuare ne dam pe spuma valurilor si nu ca-n filme, dar e mai bine asa pentru ca erau multe de corectat.
Pentru cine e curios, si nu in ultimul rand pentru mine, le trec in revista mai jos.
- Cel mai simplu este sa tragi placa dupa tine si nu sa o impingi. Economisesti o gramada de energie daca o tii de lesa pe care o prinzi de picior si, atunci cand vine un val, tii puternic de ea in timp ce tu treci pe dedesubt. In plus, placa este deja in pozitie de plecare cand vine urmatorul val. Mai exista cel putin inca doua variante, printre care si cea ilustrata mai jos: apesi coada placii pentru a o trece peste val. Functioneaza impecabil in cazul valurilor mici.
- Cel mai bun moment pentru a te urca pe placa in pozitia de asteptare este dupa ce tocmai ti-ai luat un val in freza. In Kuta, frecventa este undeva la 15-20 de secunde si daca stai sa iti dai apa de pe fata, parul din ochi si “sa-ti refaci machiajul” (cum zice Paul) ai pierdut sansa si o iei de la inceput. Nu ca n-ai avea timp sa sari pe burta pe placa – asta dureaza 2 secunde – dar, cel putin la inceput, nu vei sari corect si va trebui sa iti corectezi pozitia pe lungime, echilibrul pe latime si sa si dai cateva brate pentru a fi perpendicular pe plaja. Toate astea dureaza ceva timp si daca nu le faci cum trebuie incercarea e sortita esecului din start. In plus e bine sa iti mai ramana inca ceva timp inainte sa pleci ca sa apuci sa te gandesti la ce ai gresit data trecuta pentru ca asa inveti cu adevarat. Dupa ce am corectat astea doua, si plecam corect spre mal cu oarecare regularitate, a mai fost ceva de lucrat la pozitie.
- E foarte important ca talpa piciorului din fata sa fie perpendiculara pe placa. La snowboard e fixat in legaturi, la skateboard vine oarecum natural, la surf nu prea. Pentru ca, atunci cand sari de pe burta in picioare, nu e chiar la indemana. Insa daca nu faci asta nu ai nici o sansa sa-ti tii echilibrul. Iar cand o faci, preocupat de pozitia talpii, cel mai probabil te vei pozitiona gresit (prea pe stanga sau prea pe dreapta placii) si iar nu te ajuta la nimic.
Noroc cu instructorii Up2U care au vazut destule greseli din astea cat sa iti strige de fiecare data exact ce ai facut eronat. Atat de des cu asa mare regularitate ca dupa 2 ore stii tu singur ce n-a fost ok si nu mai ai nevoie de nicio confirmare.
Insa nu e atat de greu pe cat pare. Odata trecut de partea in care ma luptam inutil cu marea si m-am putut concentra doar pe pozitie, o ora a fost suficient pentru a deprinde pozitia corecta. Ajunsesem sa pot “calari” cu succes un val din 3 insa fix atunci lectia s-a terminat. Exact la timp judecand dupa febra musculara si juliturile din genunchi.
Concluzie
Spre deosebire de prima lectie acum simteam ca sportul asta chiar e de mine si incep sa fiu mai sigur pe picioare. Deja asteptam cu nerabdare ziua urmatoare cand, dupa mintea mea, urma sa fie clar ca pot si sa trecem la lucruri mai avansate. Intr-un puseu de incredere il intreb pe Chip, instructorul, cam cat timp e nevoie pentru a invata surf.
Raspunsul lui imi aduce aminte de o pilda budista. Se zice ca la un moment dat un invatacel gaseste un bun maestru si, sigur pe propriile forte, il intreaba cam cat timp e nevoie sa practice pentru a atinge iluminarea. Maestrul se uita la el si ii zice ca e greu de spus, dar probabil undeva in jur de 5 ani. Nerabdator, invatacelul il asigura ca e dispus sa munceasca din greu si sa se dedice si sa aloce mult mai mult timp decat un ucenic normal. In cazul asta cam cat ar dura? In cazul asta, 10 ani, ii raspunde maestrul.
Cam asta mi-a zis si mie Chip. Uita partea cu timpul si durata si nerabdarea. Asculta, incearca sa fii in armonie cu valurile si un pic mai bun fiecare data, iar cand vei fi pregatit vei sti.
N-am mai comentat pentru ca se vede treaba ca surful asta e mai mult decat miscari si echilibru.
Perspectiva unui slow learner
Adica a mea, Anca.
1,2,3 vanatai, 2 genunchi juliti si o febra musculara generalizata, de proportii cosmice.
Nu e chiar rau si oricum toate au fost facute in prima zi.
Trebuie sa spun ca am petrecut toate cele trei zile cat a durat cursul la grupa de incepatori. Asta pentru ca nu reusem sa ma ridic si sa ma tin pe placa.
Principalul motiv, aparent simplu de remediat, a fost ca nu dadeam drumul placii. Continuam sa o tin de margini dupa ce ma impingea valul si teoretic ar fi fost momentul sa ma ridic.
Dar cum Dumnezeu sa ma ridic cu mainile inclestate pe marginea placii? Ca lungimea lor imi ajungea doar cat sa pun genunchii pe placa – de unde si juliturile pe care le-am avut saptamani bune si sa rezist maxim 2 secunde pana sa plonjez in apa!
Moment in care se simte ca in masina de spalat. Trece valul peste tine, iar pe dedesubt, apa te izbeste din toate directiile cu putere.
Faptul ca nu dadeam drumul placii si ca nu reusem sa ma tin in echilibru pe ea a venit cu doua avantaje: cand cadeam, apa era inca suficient de mare cat sa nu ating fundul marii si sa ma lovesc de el, apoi, mainile mele incrancenandu-se pe marginea placii si ramanand asa, stiam unde este si ca nu are cum sa ma loveasca daca nu cadeam corect de pe ea (adica in spate sau in lateral-spate).
Zdruncinata rau dupa prima zi, am zis ca poate e mai bine sa renunt. In suna apa in cap si nu vedeam cum ar fi putut fi mai bine a doua zi.
Dar a fost! Am reusit sa ma ridic de cateva ori, tipand eu la mine insami “Da naibii drumul la placaaaa!” Am dat, m-am ridicat in picioare si am stat cateva secunde. Nu cine stie ce, dar suficient cat sa imi creasca increderea si sa nu mai simt asa ametitor cazutul de zeci de ori in apa.
A treia zi, in urma vaicarelilor, l-am primit pe Cip, un instructor dedicat, care a stat dupa mine si m-a corectat tehnic pana cand am reusit sa ma tin pe placa in proportie de 70% din totalul valurilor prinse.
Cand reusem sa ma ridic, vroiam sa rezist cat mai mult si asa ajungeam aproape de mal. Cand cadeam, devenea dureros, pentru ca fundul marii era acum doar la cativa zeci de cm.
Dar nu conta, eram fericita ca reusisem sa stau 5 secunde pe placa.
Cam asa a fost pentru mine, mai incetisor cu progresele, dar fericita cand mai dovedeam inca un prag.
Acum, trebuie sa mai gasesc ocazia sa exersez. Daca nu, din nou la incepatori pana ma simt confortabil iar pe placa!
Prima parte a Jurnalului de surf poate fi urmarita aici.
