ANZII PERUANI SUNT CONSIDERATI ZEI PROTECTORI
Asa a fost de pe vremea pre-incasilor si, in ciuda metisajului produs de venirea spaniolilor in sec. al XVI-lea, cultura andina este inca vie. Pe platourile inalte dinspre lacul Titicaca se vorbeste aymara, in muntii din zona Cusco se vorbeste quechua. Spaniola este a doua limba, iar oamenii locului isi pastreaza vii traditiile.
So, guys, are you ready for the Inca Trail?
Pentru prima data, am ajuns in holul hotelului Aranwa inaintea ghidului care urma sa ne culeaga.
Ceasul arata 5, iar noi eram dupa doua saptamani de sculat in intervalul 3-6 dimineata, sute de km mancati si zeci de ore in autocare. Drumurile lungi si noptile pe fuga ne cam furasera energia, insa pentru o asa aventura mult-asteptata, am mai scos resurse din desagi. La urma urmei, sunt numai 200 – 250 de turisti (desi pe net sunt numarati 500, diferenta o constituie carausii si ghizii) care au privilegul de a ajunge zilnic la Machu Picchu pe acest Camino Inca.
In autocar – sauna. Geamurile transpirate, oamenii echipati profi motaind peste bagaje, ghizii tot indesand echipament…Prea mare haosul pentru ora 5, mai bine dorm inca doua ore cat dureaza drumul.
Km 82
Itinerariul pentru cele 4 zile de Inca Trail a inceput la km 82, in Piskacuchu (2700 m), un mic catun in care se varsa toti oamenii din acea zi si se impart pe grupuri. In acest punct se intalnesc toate continentele, toate natiile, toate varstele si toate marcile de echipament de hiking si trekking. Lumea se masoara din priviri si isi estimeaza sansele.
Nu sunt putine cazurile in care turistii renunta sau sunt nevoiti sa renunte dupa prima parte a traseului.
Facem si noi la fel, uitandu-ne in jur: trei americani putin sub 30 de ani, intre 1,80 si 1,90, foarte stabili pe picioare si bine echipati. Par ca au mai facut asta inainte…Un cuplu de britanici intre 65 si 70 de ani. Sotii lor au ramas in Sacred Vally, optand pentru varianta facila de a ajunge la Machu Picchu: tren turistic pana in Aguas Calientes si apoi jumatate de ora de mers cu un autocar pana la intrare. Prejudecatile ne impun sa nu ii creditam cu multe sanse, insa dupa echipament, se pare fie ca apreciaza calitatea, fie au mai fost pe ici pe colo.
Nu stim ce sa credem despre cuplul de doua New York-eze la vreo 40 de ani, usor preocupate de cum le stau rucsacii noi in spate…
Si noi doi…in fine, usor penibili, cu Berghaus-ul nostru de 75 l cu doua roti care ne prinsesera tare bine pe teren plat, comprimat si sugrumat cu corzi cat sa nu rada toata lumea, caci numai a rucsac de munte nu arata si cu rucsacelul lui pereche de 15 l in spatele meu. Erick, ghid principal, ne spusese cu o seara inainte ce sa ne luam, exemplificand pe el insusi si estimand o greutate de cca. 12 – 15 kg/pers., cu apa si saci de dormit. Grrrr…
In timp ce se serveste micul-dejun, niste fiinte negricioase, cu aspect mongoloid, nu stau locului o clipa si roiesc in jurul nostru tot indesand in niste saci imensi, de recrut, lucruri: vesela, provizii, corturi. Par umanoizi, dar este doar o presupunere superficiala, o sa vedeti de ce!
Zambim toti crispati spunand “Pisco Sour” in fata panoului de start si pornim de-a lungul raului Urubabma (sau Vilcamayo, cum il numeau incasii), afluent al Amazonului, cel mai mare fluviu din lume. Izvoraste de aici, din Peru, dupa ultimele masuratori, adaugand inca un “cel mai/cea mai” la atuurile tarii acesteia.
Prima jumatate de zi toate lumea este vesela si vorbareata, facem un fel de speed dating incrucisat ca sa ne cunoastem, ne prezentam cu mai multe detalii si ma apropi de ghizi (Saul si Erick) ca sa aflu mai multe lucruri si sa imi exersez spaniola.
– Erick, care este mottoul Peru-ului? Al Romaniei este “The Carpathian Garden”.
– Hmmmm, nu stiu, in fiecare an este altul, se schimba in functie de campania de promovare. Dar cel are imi place mie cel mai mult este “Peru, pais de maravillas!” (Peru, tara minunilor).
– Si de ce crezi ca este reprezentativ?
– Pentru ca Peru este o tara bogata! Are aur si argint, iar dupa minerit, turismul este a doua sursa de venit! Turistii sunt incantati de aspectele culturale unice, de gastronomia cu inflluente de pe toate continentele si de diversitatea peisajului: coasta, desert, Anzii si jungla Amazonului. Ce altceva sa iti mai doresti? Avem de toate!
Aha, raman cu gandul si ochii la varful Veronica, de 5822 m, cu capisonul sau de zapada. Peruanii din Anzi sunt foarte simpatici cand se refera la altitudini mai mici de 2500 m (cam cat inaltimea maxima a Carpatilor) si zic, “acolo jos, in vale”.
Pana la prima baza, drumul este valurit si de intensitate medie, dupa mine si dupa lipsa mea de experienta. E cald insa, am prins o zi cu soare si aici frige direct, fara atentionari!
Ne oprim din loc in loc, in mici comunitati andine sa luam apa si sa ne odihnim 5 minute. De asemenea, ne uitam de sus, uluiti, la Llaqtapata, un oras incas terasat, strategic amplasat pentru a cuprinde trei vai! Pare un castel pentru ca este inconjurat de un brat de rau agitat si vuitor.
Intre timp, din spate se striga regulat “Porter! Porter” si fiintele extraterestre despre care va povesteam trec alergand pe langa noi.
Prima oprire mai lunga o facem pe la 13:00, la Tres Piedras (3350 m), locul in care inopteaza multe alte grupuri ce au plecat o data cu noi. Nu ne vine sa credem ce mancam! Nu numai ca este foarte bun, dar mancarea este si ornata estetic! Hm…aici este un complot!
Cine face asa ceva pe Inca Trail?!
Imi promit sa ma interesez mai incolo, pentru ca noi nu, nu ne oprim aici pentru camping! Noi mai urcam inca 400 m pana in locul cu nume haios (Llulluchapampa) in care vom inopta, la 3750 sau 3800 m.
Cosmar, vai si amar!
Cum sa va spun? 400 m pe plat sunt ca si cum nu ar fi. 400 m verticali, formati din trepte ce par din ce in ce mai inalte si mai denivelate, ca niste dinti stricati de Ciclop andin, la altitudine inalta, sunt o provocare! Cea mai motivanta si datatoare de viata provocare, jur!
Desi pari ca te sfarsesti, ca plamanii au nevoie de o cutie toracica mult mai mare ca sa suga aerul rarefiat, ca rucsacul iti aluneca pe rauletele de transpiratie de pe spate si crezi ca aceste trepte nu se pot termina in alta parte decat in cer, continui sa urci pas cu pas, despacito!
Toti muntii s-au cucerit pas cu pas!
Capatul drumului nu se vede, pentru ca poteca gatuie muntele si se afunda in norii plutitori. Nu reusesc sa incadrez nici macar temporar urcusul! Cu greu imi pot ridica capul dintre betele de trekking ca sa ma uit la ceilalti, ca poate doar mie mi se pare greu!
Dar nu, americanii sunt cei mai loviti, gata sa renunte. Ii ajuta ghizii, impartind intre ei o parte din continutul unui rucsac de-al lor.
Fetele din New York se inclina gafaind, dar continua.
Se pare ca am urcat asa cam 3 ore, 3 ore jumate, uitandu-ne la picioare ca si cum nu ar fi fost ale noastre, concentrandu-ne sa retinem cat mai mult oxigen in plamani.
Cand am ajuns in locul de camping, un mic platou in fata unui hau inconjurat de multi inalti, eram sfarsiti. Deja se lasase frig si acum chiar simteam din plin cum ingheata transpiratia pe noi.
Ne spalam ca pisicile, caci de undeva din mana unui mic extraterestru cu ochi oblici, primim niste ligheane cu apa calduta si un prosop.
Doar Erick se spala pe cap, in rau! Peruanii au un cult pentru par. Ma ia si mai tare frigul, asa ca imi pun caciula si o trag pana in ochi. Galgai 4 cani de ceai (de musetel, nu de coca), ca sa imi revin.
Masa ne uluieste din nou si ne anima sa schimbam impresii. Suntem toti pe pilot automat, adrenalina inca isi face de cap si iese pe gura. Vorbim vrute si nevrute, pana se da stingerea!
– 4, -5 grade, nu mai frig!
Foarte firesc pare totul cand ne explica Erick ca nu avem de ce sa ne ingrijoram, sigur temperatura nu va cobora sub -5 grade Celsius in timpul noptii. Ihi! Si cum Dumnezeu sa facem, ca trebuie sa ne dezbracam pana la piele ca sa ne luam pe noi hainele de dormit?
Bogdan si-a depasit tremuriciul si a executat scurt si demn operatiunea, eu m-am viermuit in sacul de dormit cu lanterna pe cap, contorsionandu-ma in spatiul limitat si chinuindu-ma sa nu ma gatui cu bluzele. Toate cate aveam, le-am pus pe mine, pregatindu-ma pentru ce putea fi mai rau!
Si sosetele! Si linerul! Si buff-ul si din nou, caciula, peste care am tras fermoarul sacului.
Gata, noapte buna!
—
A doua parte a povestii este aici.
Ultima parte, cu Machu Picchu, aici. Iar daca vreti sa cititi si despre alte locuri din Peru in care am ajuns, gasiti toate povestile noastre la acest link: https://www.unanhaihui.ro/tag/peru/
