Valparaiso sau Valpo, cum il “alinta” chilienii, e genul de oras pe care visezi sa il vezi macar o data in viata.
E listat in mai toate topurile din revistele de turism la capitolul “cele mai colorate orase”, “cele mai frumoase orase port”, “cele mai frumoase orase de coasta” alaturi de locuri precum Cinque Terre, Santorini, Burano etc.
Si atunci, cum sa nu visezi sa vezi asa ceva?
Pai, simplu! Intreaba pe cineva care a fost acolo cum i s-a parut.
Noi am plecat spre Valpo cu mare avant, intr-o dupa-masa insorita de august. Drumul lin, autubozul confortabil si decorul idilic cu dealuri verzi pe care batea soarele amiezii, imbiau la somn si reverie. Primavara a venit mai repede in Chile, copaceii tunsi egali dadeau pe afara de flori rozacee, iar printre ei se inaltau semeti cactusi teposi.
Dupa mai putin de doua ore de mers ne-am dat jos in statia centrala a orasului, intr-o caldura pe care n-o mai simtisem de cateva luni. Soarele si cele peste 20 de grade ne faceau sa parem putin ridicoli cu gecile si hanoracele noastre, dar nu conta.
Ajunsesem din nou la ocean, era cald si bine!
Dupa ce ne-am luat in primire camera, aveam inca vreo 2-3 ore de explorat pana se intuneca.
Incotro? Spre faleza primul lucru!
Cu grija insa la obiectele de valoare pentru ca se fura! Nu-i problema, dupa atatea luni in America de Sud nu mai avem frica asta.
Dupa cateva zeci de minute de cautari, ne-am dat seama ce imposibil de gasit in orasul vechi ceva care sa semene a faleza.
Trecand printr-o zona care ne aduce aminte de Piata Matache pe vremuri (cu persoane dubioase, mirosuri incerte, caini vagabonzi cu duiumul si trotuare lipicioase) ajungem in schimb la o pasarela ingropata in deseuri, dar de unde se vedea frumos toata marea.
Incercam sa ne orientam. N-avem faleza, malul este fie port, fie sina de tren, dar exista un ponton pentru ambarcatiuni mai mici. Bun si asa.
Revenim in “Piata Matache” si dupa vreo 10 minute de mers ajungem la o zona deschisa, mare, cu cladiri impunatoare, statui si pontonul cautat.
E chiar dragut aici si rezistam cu greu sa nu ne oprim sa primim inserarea la una din terase pentru o cafea si o medialuna.
Ne convingem ca de-aici incepe partea mai frumoasa a orasului si continuam.
Decorul insa se schimba usor-usor si strazile devin inguste, cladirile mai putin impunatoare si mult mai batute de timp, lumea din ce in ce mai rara si cainii din ce in ce mai multi.
Ne uitam pe harta, suntem unde trebuie, in mijlocul zonei de patrimoniu UNESCO, doar ca arata mai degraba ca zona aceea de oras in care nu vrei sa ajungi ca turist. Si, pentru ca deja soarele a apus, decidem sa ne intoarcem la civilizatie. Probabil ca maine, pe lumina si cu mai multa lume in jur, ne va parea altfel.
Intr-adevar a doua zi, sub un soare puternic ca de plaja, zona arata mai bine.
Centrul este mai animat si parca ceva mai curat, iar lumina ii pune in valoare mai bine culorile si cele cateva cladiri de inceput de secol.
Refacem acelasi drum de cu seara, dar de data asta avem timp sa cautam si sa admiram stradute laturalnice si grafitti-uri ascunse. Parca are ceva mai mult farmec si ne simtim mai in siguranta insa, desi seamana, nu e ceea ce vazusem in reclamele si topurile de pe internet.
Pare ca ceea ce cautam a fost candva in urma cu zeci de ani si de atunci s-a degradat constant.
Oare ce s-a intamplat cu orasul asta?
Istoria ne lamureste.
Valparaiso era la inceput de secol 18 un mic port de pescari, vizitat rar de cate o corabie care se incumeta sa treaca intre Pacific si Atlantic (sau invers), prin apele agitate din sud.
Nu erau prea multe, dar avansul industrializarii aveau sa schimbe brusc destinul orasului si sa il puna pe harta. Vapoarele noi cu aburi si descoperirea minelor de cupru din Chile i-au dat in doar 50 de ani o importanta valoare economica orasul, schimbadu-i fata.
Imigranti europeni din toate tarile au venit aici pentru a face averi fabuloase dezvoltand in jurul portului initial toate serviciile necesare pe modelul din tara lor.
Deja la 1900 Valpo nu era doar o oprire obligatorie pe coasta de est a Americii de Sud pentru orice vas comercial, ci si un oras cosmopolit si modern, cu tramvaie, universitati si strazi luminate.
Apoi, la fel de brusc cum a inceput, orasul s-a stins.
Ceea ce i-a schimbat soarta a fost deschiderea in 1914 a canalului Panama, o cale mult mai sigura si mai la indemana intre cele 2 oceane. Industriasii bogati au inceput sa se mute mai la nord, iar infrastructura lasata in urma a fost pusa la pamant de o suita de 3-4 cutremure puternice care lovesc orasul cam odata la 30 de ani.
Nici guvernul chilian nu a avut prea mult interes in a pastra orasul, punand accent pe dezvoltarea capitalei Santiago si a unui port nou si modern, mai la nord, mai aproape de minele de cupru, in San Antonio.
Asta pana in 1990 cand un poet american (Todd Temkin) s-a indragostit de dealurile din jurul portului si a initiat o fundatie culturala pentru a revigora si readuce la lumina ceea ce a fost candva Valparaiso.
Se pare ca ceea ce vazusem noi era orasul vechi, cu ceea ce mai ramasese in picioare din perioada de glorie de la 1900.
Nu sunt multe lucruri, dar cele care sunt, stau cuminti asteptand fie o reabilitare, fie urmatorul cutremur care sa faca loc unor noi cladiri de beton si sticla. Insa farmecul regasit al orasului este pe dealuri asa ca ne-am facut curaj si am inceput sa urcam.
Si e nevoie de putin curaj din doua motive.
Dealurile sunt abrupte si scarile care le urca asemenea. Cand vezi 300 de scari dispunse intr-un unghi de 45 de grade stii ca ai ceva de munca. Sunt macar 3 sau 4 dealuri (cerro-uri in spaniola) care merita escaladate pana in varf asa ca inarmeaza-te cu radbdare si conditie fizica. Exista si varianta funicular de la 1900, cat se poate de autentic.
Celalalt tip de curaj este cel “traditional”.
In Valparaiso se fura si e cu atat mai simplu atunci cand strazile sunt de fapt suite de trepte inguste ascunse privirii.
Stiam sa fim in garda in toata America de Sud, dar doar aici ni s-a intamplat sa ne opreasca localnicii sa ne spuna “daca vrei sa mergi in directia asta ascunde camera aia din mana in ghiozdan si ai mare grija”.
Am avut grija, am urcat cu avant, si pana la urma n-am avut nici o problema. Si a meritat.
Cerro-urile din Valpo sunt un amestec de culoare, scari si strazi intortocheate ce periodic se deschid in niste balcoane cu vedere asupra intregului oras si a golfului. Atmosfera este ceva intre comunitate hippie colorata, favela si muzeu de arta in aer liber fara un curator.
Cu ceva mai multa atentie ar fi putut fi ceva cu adevarat special.
Din pacate, strazile au vazut zile mai bune si e extrem de greu sa te orientezi.
O sumedenie de cabluri negre si mormane de gunoaie fac admirarea labirintului mai dificila decat ar trebui sa fie.
Am gasit aici o umbra a imaginilor si privelistilor pentru care am am venit si care fac ocolul retelelor de socializare, dar am plecat totusi dezamagiti.
Intotdeauna am fost de parere ca dincolo de atractii turistice, review-uri si marketing, fiecare loc are o energie a sa proprie. Si ca e nevoie de timp in care sa te lasi dus de val pentru a o cunoaste si a pleca cu ceva mai mult decat o suita de imagini in camera foto.
In Valparaiso insa nu am putut face asta.
In ciuda culorilor si a ceea ce promite, mi s-a parut ca “buena onda” (energia pozitiva degajata de oameni si locuri) lipseste aproape cu desavarsire.
Am fi fost mai castigati cu o jumatate de zi de plimbare si atat, 2 zile parand mult prea mult.
Inainte de a pleca, am avut inspiratia sa mai aruncam un ochi pe istoria orasului.
Asa am aflat ca mare parte din locuitorii instariti s-au mutat in anii ’50 cativa kilometri mai la nord, in acelasi golf, pentru a dezvolta aproape de la zero o noua asezare, centrata de data asta in jurul plajelor si a turismului. Se cheama Vina del Mar si vara este destinatia preferata atat a chilienilor, cat si a argentinienilor de dincolo de Anzi.
Ne-am decis sa aruncam o privire si am gasit exact opusul Valparaiso-ului.
In Vina del Mar nu ai case colorate, ci caldiri de sticla si blocuri, nu ai dealuri si strazi intortocheate ci drumuri largi si plate, marginite de artari, iar in loc de piete in aer liber ai mall-uri in toata regula.
Mai mult decat toate astea, ai insa o faleza, plaje si, in ciuda atmosferei urbane fara o anume identitate, “buena onda” cat cuprinde. Am decis sa stam o noapte si o zi pentru a ne plimba pe faleza si a ne bucura de ocean si briza lui.
Nu stiu cum este in alte sezoane, dar eu as promova cele doua orase impreuna.
In Vina te poti caza mai ieftin si mai confortabil, poti sa te relaxezi dimineata si seara pe marginea plajei, in timp ce Valparaiso este mai potrivit pentru explorari pe timp de zi.
Intre cele doua exista o retea de metrou de suprafata care functioneaza impecabil si asigura transferul in doar 15 minute.
Cred ca la modul asta am fi putut petrece mai mult de 2 zile fara sa simtim nevoia de a evada, dar ramane pe data viitoare. Acum nu am avut mai mult timp pentru ca Fran si Sebastian, prietenii nostri chilieni ne asteptau inapoi in Santiago pentru ultimele noastre 3 zile pe pamand sud-american. Am avut parte de suprize “delicioase” despre care va va povesti Anca cat de curand.
Sfaturi si informatii utile:
- noua Valparaiso ni s-a parit un oras scump in raport cu Santiago, de exemplu, desi nu are pe ce sa sustina aceste preturi: cea mai amarata cazare la hostel pleaca de la 35 USD/noapte, iar mancarea este supra-evaluata fata de aceleasi feluri in Santiago. Taxiurile au un tarif unic, indiferent cat meri si acesta este destul mare pentru distantele din oras
- ce este ieftin e transportul public, jumatate de dolar plus un loc live la spectacole sociale si de vanzari dintre doua opriri;
- o urcare cu funicularul (sunt 15-16, dar doar cateva functioneaza) costa cca. 1 USD/pers.;
- un sfat care se aplica la orice post de-al nostru, dar aici cu atat mai mult. Indiferent de ce ar spune oricine nu vei sti daca un loc ti se potriveste sau nu pana nu ajungi acolo. Informeaza-te daca vrei, dar ia si partile bune si cele rele cu un sambure de indoiala si incearca sa verifici pe propria piele la fata locului. Rareori ni s-a intamplat ca un loc sa fie asa cum ne asteptam din ceea ce am citit pe internet sau ne-au povestit altii, si acest lucru e valabil si pentru povestea de fata.
Pe unde am mai ajuns, ce am vazut si ce am experimentat in Chile:
- Santiago de Chile;
- in jurul lui Santiago de Chile.