Cum e să te umfle pe sus vântul, să te înţepe viscolul pe faţă, ca şi cum ai fi o cârpă trasă la maşina de cusut, şi totuşi să ţi se pară cel mai bun moment să fii acolo, sus, pe o coamă de deal, într-un şir indian de omuleţi care deabia înaintează?
Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, aş fi zis că trebuie să fii nebun să hoinăreşti aiurea, pe o asemenea vreme câinoasă. Pentru ce?
Holbav în plin viscol
Păşim prin zăpada pufoasă şi nu ştim cât de tare o să ni se afunde piciorul, până să ajungă pe sol. Fie se scufundă până la genunchi, fie, dimpotrivă, în locurile în care vântul a viscolit-o, păşim sacadat, ca atunci când coborâm pe scări şi estimăm greşit că ar mai fi o treaptă.
Îi invidiez puţin pe cei cu glugă şi echipament de ski: deşi par a se mişcă un pic mai greu, sunt mai bine protejaţi. Urcăm deja de aproape o ora, momiţi de mirajul unui “magazin” din satul de pe coama dealului.
Ne întâmpină doar viscolul înverşunat şi nişte ciobăneşti mioritici, care îşi iau în serios rolul de apărători.
“Magazinul” se dovedeşte a fi un miraj. E doar o construcţie mai solidă, închisă.
Trebuie să continuăm să mergem.
Casele sunt aruncate de o parte şi de alta a cărăruii care a fost odată drum. Deşi la distanţe considerabile unul de altul, primul Grivei a dat deja semnalul: o ceată de nebuni a dat iama în sat, staţi de pază, strângeţi rândurile!
Trecem acompaniaţi de diverse voci canine şi reuşim să scoatem oamenii din casele lor, să vadă ce se întâmplă. Lupi şi urşi ziua, mai rar pe aici. Dar la fel de rari sunt şi vizitatorii, mai ales pe o astfel de vreme, aşa că merită văzuţi.
Salutăm şi întrebăm de magazin.
“Mai sus, mai sus!”
“Mult?”
“Mai e ceva.”
Suntem norocoşi. Avem o călăuză. Cătălin. Ne prinde din urmă.
S-a rătăcit de atâtea ori pe aici, încât a învăţat drumul şi acum avem o şansă reală să o scoatem la capăt. Înaintăm agale, cu capul între umeri, luptând cu vâjul şi zăpada. Peisajul devine alb-negru, apoi contururile dealurilor şi ale copacilor se estompează de tot, până le înghite viscolul.
Între două rafale, reuşim să ne strecurăm în viaţa oamenilor. Satul are stâlpi de electricitate noi şi aflăm că anul trecut au fost montaţi. Nu peste tot însă, după cum aveam să descoperim.
Sunt aproximativ 130 de case, locuite. Şi nu sunt numai oameni bătrâni! Ne conving doi copii îmbujoraţi, puşi pe joacă în staulul oilor. O scot din casă şi pe mama lor, schimbăm două vorbe, apoi dispar toţi trei la căldură.
Continuăm să mergem pe drumeagul mărginit de noianuri de zăpadă proaspătă, până când ajungem la celebrul magazin al satului de pe deal. Picăm realmente din cer. Doamna care îl păstoreşte este surprinsă de vizită şi nu mai pridideşte să ne servească. Ne odihnim puţin şi ne îndestulăm, să mai prindem putere, căci mai avem de mers.
Oamenii satului
Prima oprire este acasă la Nea Ion. Ion de la Brad. Numele îi vine, pragmatic, de la bradul din curte. A făcut focul într-o singură încăpere în care ne îngrămădim cu toţii să ne încălzim şi să ne uscăm. Lângă sobă este atât de cald, încât aparatele foto se aburesc instant. Şterg, şterg, fără spor.
Renunţ şi mă moleşesc în clar-obscurul din încăperea modestă, ascultând conversaţiile care zboară peste mine.
Zăbovim poate mai mult decât ar trebui, dar într-un final ne urnim, petrecuţi de privirea şi urările de bine ale lui Nea Ion.
Am prins un zvon cum că, peste încă o coamă de deal, ne-ar putea aştepta ceva bun.
Dar cum pe acest tărâm de poveste nimic frumos nu vine uşor, mai întâi trebuie să ne dovedim vrednici de acea răsplată şi să trecem de proba iernii.
Viscolul s-a înteţit acum şi suflă ca într-un simulator de uragane. Mai mult, aruncă în noi cu suliţe mici de gheaţă şi reuşeşte să ne dezechilibreze la fiecare pas. Nu pare să ia pauze şi nici să obosească. Creasta expusă a dealului pe care o avem de trecut îi stă în cale şi este decis să spulbere totul de pe ea.
Cu atât mai mult nişte pixeli zgribuliţi care păşesc nesiguri.
Când, în sfârşit, după zeci de minute de lupta cu iarna adevărată, trecem de zona expusă şi ridicăm nasul din fulare, ne uimeşte peisajul imaculat şi cele câteva raze de soare din depărtare.
Ne bucurăm copilăreşte şi totul ni se pare minunat: căpiţele de fan, pline de zăpadă, liniile graţioase ale dealurilor, siluetele caselor.
Nea Marcu este în curte. Ne vede de la distanţă şi ne întâmpina în lătratul entuziast al unui căţel cu părul în ochi şi lanţul prea scurt.
“Cum îl cheamă?”
“Nu-l cheamă! Nu i-am mai pus nume şi ăstuia! M-am pricopsit şi cu o pisica. O dau! Nu o vreţi voi?”
Roşcovana simte că e vorba de ea şi se înfăţişează leganandu-se agale şi alintându-se de toţi pereţii.
E rost de vrăjit turiştii, cine ştie ce pică …
Ne adunăm în curtea omului, ne numărăm să vedem dacă am răzbit cu toţii şi aşteptăm răsplata.
Suntem poftiţi în casă de buna Ana, care vine iute cu … un lighean plin de scovergi. Cele mai bune, pufoase şi gustoase scovergi din lume!
Păstrăm aparenţele de persoane civilizate, dar ligheanul se goleşte cu rapiditate în timp ce ne încălzim şi stăm la poveşti.
Buna Ana se scuză că nu ne poate face şi mămăligă. Nu mai are brânză. Mă mir, credeam că au oi în gospodărie.
Aflu că aşa era, doar că nea Marcu i le-a dat fiicei, ca zestre, şi acum mai are doar trei. I le păstoreşte fiul său, care are turmă mare, peste 200 de capete. El nu mai vrea. E mult de muncă şi e costisitor să aibă cineva grijă de ele, la o stana. Cam 70-80 de lei pe oaie.
Acum, a rămas cu acestea trei, pentru care îi da băiatului fân. Gratis anul asta, dar la anul va face un troc: îi va cere în schimb brânză.
Să revenim, deci, pentru mămăligă!
Promitem, însă acum e timpul s-o luăm din loc. Se va întunecă în curând, iar din spate vin nori negri.
Coborârea ne duce când prin pădurea de argint, când prin cea de aramă. Se împletesc firesc, legate de grafismele crengilor goale. Mergem fără să ne oprim, minute bune, care apoi se transformă în ore şi orele se succed în noapte. Când ajungem jos, în sat, e întuneric de-a binelea.
Ne-a luat o zi întreagă să parcurgem un drum pe care unii dintre oamenii ăştia de pe deal îl fac zilnic. În jurul unei mese calde, la adăpost de ninsoarea care continuă să cadă, ne mărturism încântarea că am avut şansa să hoinărim prin acest ţinut şi să-i cunoaştem pe oamenii aceia.
Am uitat şi de telefonul primit de la pensiunea la care ne-am cazat, în Şirnea, care ne-a anunţat că nu mai putem ajunge cu maşina, din cauza zăpezii. Nu-i nimic, urcăm pe jos, doar ne-a antrenat toată ziua!
P.S. Satul se numeşte Holbav, Dealul Mare, dar ar putea fi oricare sat de munte din zona Rucăr-Bran. Pur şi simplu, altă lume! Iar cei cu care am împărţit această experienţă sunt hoinarii pe care îi adună în jurul lui Sorin Onişor, artistul-fotograf.
