Toamna ne-a tot făcut cu ochiul în ultima lună de zile. Pe măsură ce copacii prindeau culoare şi dimineţile deveneau din ce în ce mai ceţoase, dorul nostru de ducă a început să caute un loc unde să se bucure de ele.
O idee minunată, dar care nu reuşea să se materializeze într-o destinaţie clară. Puteam să ne rupem doar trei zile şi toate locurile pe o rază de două ore de condus în jurul Bucureştiului erau mult prea cunsocute. Voiam altceva.
Cu toate astea, frunzele începuseră să cadă cu spor şi nouă tot nu ne pica fisa că Buzăul merită luat în calcul. Ca bucureştean cu jumătate din familie din Buzău mi-e şi ruşine să recunosc asta, dar niciodată nu m-am gândit la el că la o destinaţie turistică. Sigur, are vulcani noroioşi, nişte băi care îmi plăceau mult în copilărie – Sărata Monteoru – şi un lac de acumulare undeva sus, în munte, la Siriu, pe care nu mi-l aduceam aminte a fi foarte spectaculos.
Până la urmă, de ce să-ţi baţi capul cu Buzăul când ai Vâlcea, Prahova şi Braşov atât de-aproape?! Ei bine săptămâna trecută, la invitaţia celor de la Cetăţuia am aflat că întrebarea nu e retorică, ci are un răspuns.
Drumeţii de toamnă
Calea către bisericile rupestre de la Nucu începe întâi ca un drum forestier rezonabil de lat şi continuă cu un urcuş domol de un sfert de ora (zice internetul). O plimbare plăcută, ne-am gândit noi.
Aşa o fi în mod normal, dar acum câteva zile începea cu o trecere prin pârâul din sat.
De obicei prea mic că să merite un nume, de data asta se prezenta alimentat peste măsură de ploile din cursul săptămânii şi se lăţea pe metri buni, obligându-te să îl bagi în seama.
Dincolo de el ne aştepta un noroi generos, bine amestecat de mii de copite mici, probabil oi în transhumanţă. Atât ne lasa să vedem ceaţă groasă şi umedă, dar era suficient cât să ne dăm seama că nu ne aşteaptă o plimbare.
Anca şi-a tras cizmele de cauciuc, eu mi-a strâns boncancii, dar avântul ne-a părăsit repede. Era prea ceaţă ca să pozăm, prea ploios ca să ne simţim bine şi prea lipicios ca să avem spor la mers şi să ajungem uşor unde ne doream. După vreo zece minute eram gata să renunţăm, doar că nici unul dintre noi nu voia să fie primul care o zice.
Fix atunci ne-a ieşit în cale, şi dacă am crede în superstiţii am zice că ne-a dat semn, o salamandră măricică şi foarte curioasă. Dincolo de bucuria de a organiza o şedinţa foto ad-hoc, văzând-o în elementul ei ne-am dat seama că de fapt vremea nu e împotriva noastră.
Căutasem altceva şi aveam parte fix de asta.
Era cazul să ridicăm capetele din pământ şi gluga de pe ochi şi să ne bucurăm.
Pădurea
În jurul nostru totul mustea de apă, fiecare bucăţică de lemn, piatră sau pământ fiind spălată bine. Pădurea părea că tocmai ieşise din ţiplă şi nimic nu apucase să-i ştirbească vopseaua. Covorul de frunze era întins uniform, cărarea era netedă, fără pietre sau noroi şi până şi scoarţa copacilor strălucea lustruită de parcă era pietrificată.
În timpul asta absolut nimic nu tulbura liniştea. Vântul nu bătea, ploaia cădea atât de lent şi mărunt încât părea suspendată în aer şi nici măcar un piţigoi sau vreun câine nu se auzeau, oricât de vag.
Prin acest decor, ceaţa trecea încet, în valuri. Puteam vedea cu greu în faţă noastră, uneori doar la câţiva metri alteori la câteva zeci. Coroana copacilor înalţi din jurul nostru se pierdea mai mereu în norul ce ne înconjurase, ceea ce-i făcea să pară de-a dreptul uriaşi.
Probabil că în astfel de dimineţi s-au născut legendele şi poveştile locului.
Una dintre ele spune că aici trăiau pe vremuri uriaşi. În fruntea lor, regele Luana, neînfricat şi drept, domnea într-o cetate cu ziduri până la cer, înăuntrul căreia soarele lumina inclusiv noaptea.
Era iubit de supuşi şi a domnit mulţi ani peste păduri şi dealuri întinse până când, duşmani puternici veniţi în număr mare în care de foc, au distrus soarele din interiorul zidurilor. Pietrele s-au prăbuşit în pământ, împrejurimile au fost pârjolite şi nici măcar o pasăre n-a mai trecut în zbor pe deasupra zonei ani buni, până când pădurea nu a absorbit cetatea în întregime, lăsând doar numele regelui să dăinuiască până azi.
Pensiunea Cetăţuia
Pe vârful unui deal similar, dar mult mai aproape de Buzău, înconjurată de câţiva kilometri din acelaşi fel de pădure de basm, se află Pensiunea Cetăţuia. Curtea ei se deschide discret pe marginea drumului neasfaltat, dar foarte bun, chiar şi după ploi abundente.
Ridicată în mijlocul unei poieniţe se integrează perfect şi are şi ea câteva poveşti de spus.
Preferata localnicilor din zona, spune că, la un an după preluarea domniei, regele Carol ar fi vizitat dealul Cetăţuii în căutarea unui loc pitoresc pentru viitoarea sa reşedinţă de vară. A îndrăgit mult locurile, în special pentru pădurea din jur şi priveliştea asupra depresiunii Cislăului, şi a revenit des aici în anii ce au urmat.
A renunţat însă din cauza lipsei unor izvoare cu apă potabilă, spun unii, sau pentru că a suferit un accident de călărie şi l-a considerat un semn de rău augur, după alţi povestitori.
Dacă e adevărat sau nu, e greu de spus. Fotografiile de epoca cu familia regală în dealurile Buzăului au rămas la arhivă, dar dată lor mai degrabă contrazice povestea.
Sursa foto: site https://pensiunea-cetatuia.ro/
Ce e cert este că până la urmă reşedinţa a fost ridicată la Sinaia şi este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din ţară – Castelul Peleş – dar şi că dealul Cetăţuii a scăpat miraculos de amenajări agricole, rămânând neschimbat până în ziua de azi. Aşa că, dacă vreţi să vedeţi ce l-a pus pe gânduri pe rege şi să judecaţi din propria experienţă dacă a ales bine sau nu, o puteţi face cu uşurinţă.
Cealaltă poveste e mai puţină cunoscută şi este una de dragoste la prima vedere.
Între o familie obişnuită de buzoieni şi acest loc. De la prima vizită au fost atraşti de frumuseţea pădurii şi sentimentul de pace şi linişte care te învăluie de când părăseşti drumul asfaltat.
“Închipuiţi-vă cum e să ajungi într-un loc ca ăsta când nu era nimic aici … nu vă pot descrie senzaţia, dar parcă ne-a chemat la el”, ne-au mărturisit Amalia şi Romeo care, în doar un an, au ridicat aici o pensiune cochetă.
Încercând să împrumute cât mai mult din arhitectura şi materialele tradiţionale zonei, cum este piatra de la Năieni, cu urme ale fosilelor marine pe alocuri, au rezistat uşor tentaţiei de a construi la scară mare.
Arcadele semicirculare amintesc de stilul neo-românesc, iar pe măsură ce urci scara din piatră, observi grădina terasată care ascunde un foişor cu loc pentru focul de tabăra pe un nivel şi o terasă generoasă pe al doilea.
Proprietarii nu au tăiat niciun copac, ci au construit în jurul lor. Au fost nevoiţi să facă o singură modificare: piatra de hotar, care altfel ar fi stat în restaurant, a primit un nou loc afară, în colţul curţii.
Asta pentru că în restaurant, la loc de cinste, sunt două lucruri: şemineul masiv, ce recrează atmosfera atât de plăcută a serilor de poveşti “la gura sobei” şi vitrina cu vinuri, în marea lor parte, buzoiene. Mare ne-a fost mirarea să găsim restaurantul plin în week-end, mult peste capacitatea pensiunii, până când Amalia ne-a luminat:
“Am avut fler în alegerea meniului şi mare noroc să lucrăm cu un bucătar extrem de pasionat!”
Ei bine, da, confirmăm şi va invităm să testaţi!
Cazare cu vedere la pădure şi exces de oxigen
Cu doar zece camere bine proporţionate, clădirea este mai degrabă micuţă, dar, cu geamuri largi şi deschise, te lasă să te bucuri de pădurea din jur fără să părăseşti atmosfera intimă şi comfortabilă a interiorului. Lemnul de mahon şi de nuc furniruit dau camerelor un aer elegant, fără a ieşi în evidenţă.
Când vei decide totuşi să părăseşti intimitatea camerei, îţi recomandăm să faci o scurtă plimbare prin pădure, pentru că, la doar 1 kilometru distanţă, urmând drumul către schitul Cetăţuia, vei descoperi una dintre cele mai frumoase privelişti ale văii Buzăului.
Trebuie doar să întrebi la recepţie şi vei primi, alături de indicaţii, şi biciclete.
La întoarcere, te poţi opri la Schitul Cetăţuia. Se află la doar câteva minute de mers pe jos prin pădure, mai precis la 800 m de pensiune. Biserica de piatră datează din secolul al XVIII-lea şi este ridicată pe un loc considerat sacru încă de pe vremea dacilor, care aveau aici o cetate și un sanctuar.
Atracţiile zonei
Zona e perfectă pentru plimbări de o zi. Problema este că ai nevoie de multe astfel de zile, mult mai multe decât aveam noi, pentru a le vedea pe toate. Ştiam însă sigur cum vom începe.
- Tabara de Sculptură de la Măgura este la 6-7 km de pensiune, urmând drumul cu serpentine ce taie pădurea. Copacii se unesc deasupra lui, într-o feerie de culoare şi lumina filtrată şi nici nu îţi vei da seama când ai ajuns.
Dacă ai vreme sau interes, Mănăstirea Ciolanu este chiar peste drum.
- La doar 20 de kilometri spre vest se află Herghelia de la Cislău şi este deschisă oricând pentru vizitatorii curioşi. Povestea ei începe în 1945 când se înfiinţează drept prima, şi din câte am înţeles, încă singură herghelie din România specializată în creşterea şi antrenarea raselor pur-sânge. Cai maiestuoşi şi eleganţi, în special pur sânge englez, folosiţi pentru competiţii. Cândva duceau numele Cislăului pe hipodroamele din întreagă Europa, dar acele vremuri au apus de mult. Pasiunea românilor pentru cursele hipice şi şcoala naţională de jochei nu şi-au mai revenit după perioada comunistă. Armăsarii cu pedigree şi herghelia însă au rămas. Peste 200 de exemplare reuşite aleargă şi azi pe domeniul larg din valea Buzăului doar că fără spectatori sau reflectoare.
E probabil motivul pentru care sunt întotdeauna bucuroşi de vizită şi foarte afectuoşi. Chiar dacă nu călărim prea des, o mângâiere şi o vorba bună ne fac ziua mai frumoasă şi nouă şi lor în egală măsură.
- Continuând spre nord drumul ajunge după o sută de kilometri la Braşov. În mare parte urmează cursul râului, aşa cum a făcut-o încă din vechime, bisericuţele vechi de lemn rămânând mărturie pe mal până în zilele noastre.
Nu l-am urmat pe tot ci ne-am oprit la Siriu, pe care l-am salutat în grabă făcând apoi dreapta pe drumul forestier ce duce la cascadă Pruncea (Caşoca).
De data asta pădurea ne-a primit cu lapoviţă, vânt şi un cer închis, potrivit cu toamna târzie şi altitutidea la care ne aflam. Şi poveştile de aici sunt mai întunecate.
Cu tâlhari şi haiduci, foşti panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu, ce se ascundeau în peşterile din zona, chiar în cea de la baza cascadei, ţinând drumul călătorilor ce căutau să traverseze munţii.
Mai sunt şi altele, dar pentru a ajunge la sursa lor trebuie bocanci buni şi chef de drumeţie: masivul Podul Calului, cel spre care pleacă 2 trasee de la cascadă, ascunde fortificaţii din primul război mondial şi privelişti fantastice către toţi munţii din zona, de la Bucegi până spre curbură.
Noi “consumasem” însă ambele resurse în căutarea bisericilor rupestre, în urmă cu două zile.
Ţara Luanei
La o aruncătură de băţ de Nucu, coloane dreptunghiulare se înalta zeci de metri, împrăştiate printre pâlcurile de copaci. Într-o zi ceţoasă se dezvăluie dintr-o dată, ieşind din ceaţă ca ruinele unei catedrale părăsite. În plin soare, umbrele puternice conturează rocile şi scot la iveală brazii încleştaţi de ele.
Aşa am ajuns în poiana Cozanca, locul de unde pleacă traseul către bisericile rupestre. În lipsa unor indicatoare ar fi fost imposibil să continuăm dar, cât am admirat noi falezele de stancă incredibil de drepte din jur, ceaţa s-a ridicat pe nesimţite. Ne-am orientat prin încercări şi până la urmă am găsit drumul către Bisericuţa lui Iosif. Imediat ce am intrat înapoi în pădure au apărut şi marcajele.
În aceeaşi linişte desăvârşită am navigat printre mesteceni şi brazi vechi de sute de ani până când, după un cot al cărării, ni s-a dezvăluit în dreapta un perete neted de gresie. La baza lui, bisericuţa lui Iosif scobită în stancă ne aştepta tăcută.
Numele l-a primit acum 800 de ani, dar inscripţiile de la intrare par a indica o istorie mult mai veche, medievală. La fel şi celelalte chilii şi peşteri de piatră ascunse în pădure, ceva mai în sus pe drum.
Povestea regelui Luana e probabil o născocire, dar cu un sâmbure de adevăr, fie şi numai pentru următoarele lucruri:
- Focurile vii (emanaţii de gaze naturale ce se aprind spontan de la soare), la o ascensiune distanţă de satul Lopătari, lângă Mânzăleşti.
- La doi paşi de Nucu, ceva mai sus de satul Ulmet, “pietrele vii” te întâmpină cu formele lor ciudate, sferice, şlefuite de apele mării Paratethys. Este uşor de înţeles de ce trovanţii şi Babele din Ulmet, fără să fie atât de faimoase, par desprinse direct din povestea Ţării Luanei. Am mai trecut prin zonă pe timp de vară şi tare ne-am fi dorit să avem vreme pentru încă o tură acum.
- Deşi ceva mai departe, lângă Berca, vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici bolborosesc permanent şi atrag o grămadă de turişti, în special în week-end. În timpul săptămânii, peisajul selenar şi bulboacele de noroi antrenate de gazele din adâncuri pot fi doar ale tale, mai ales la ceas de seară.
Şi încă mai avem de descoperit locuri de poveste, la o tură viitoare! Am promis că la primăvară, când pădurea va prinde viaţă din nou, ne vom întoarce, dar sper să o conving pe Anca să dăm o fugă şi pe zăpadă.
Nu cred că va fi greu pentru că am înţeles că Buzăul nu doar ascunde frumuseţi, dar le şi păstrează învăluite într-o aura de mister care s-a disipat de mult în alte părţi. Aici atracţiile le afli de la prieteni şi localnici, panourile indicatoare şi gheretele cu suveniruri nu răpesc bucuria descoperirii, iar legendele le poţi simţi la fiecare pas.
Informaţii şi sfaturi utile
Cum ajungi:
- Între Mizil şi autostrada A3, respectiv între Mizil şi Urziceni, drumurile judeţene sunt cu capcane. În rest, pe “coclauri”, ne aşteptam la ce era mai rău şi am fost plăcut surprinşi: către Nucu, pe alocuri tocmai s-a asfaltat, iar unde este drum de pământ presărat cu piatră, am circulat neaşteptat de bine;
- Drumul prin pădure, către Pensiunea Cetăţuia, a fost de curând pietruit. Pentru a ajunge aici, am făcut dreapta pe la mijlocul drumului asfaltat ce leagă Măgura de Tabăra se sculptură cu acelaşi nume şi, mai departe, de Tisău şi Tohani. Direcţia către Cetăţuia este bine semnalizate şi drumul tare scenic.
Las totuşi şi coordonatele GPS: 45.246530, 26.542918;
Informaţii despre Pensiunea Cetăţuia:
- pensiunea a fost deschisă anul acesta, în primăvară, totul este nou-nouţ, de mare bun simt şi cu finisaje de bună calitate;
- amplasarea este una excepţională, chiar în mijlocul pădurii; cel mai bine “povesteşte” video-ul acesta:
Sursa video: Pensiunea Cetăţuia
- preţul pentru o noapte de cazare cu mic dejun, pentru două persoane, începe de la 150 lei în timpul săptămânii şi 200 lei în week-end. Bonus, răsăritul privit din balcon, dacă vă cazaţi într-una dintre camerele de pe faţa de sud-est;
- restaurantul pensiunii este foarte apreciat, fapt pentru care, în perioada imediat următoare, va fi extins pentru a primi mai mulţi musafiri;
- există loc de joacă pentru copii, wi-fi şi sală de conferinţe;
- pentru rezervări, îi puteţi contact pe proprietari la numerele: 0731.999.222, 0722.735.533
sau puteţi intra pe adresa pensiunea-cetatuia.ro pentru o primă vizită virtuală.
- pentru cine preferă să rezerve pe Booking las aici link: https://www.booking.com/hotel/ro/cetatuia.html?aid=1370906&checkin_monthday=27&checkin_month=10&checkin_year=2017&checkout_monthday=29&checkout_month=10&checkout_year=2017&no_rooms=1&group_adults=1
Altele:
- nu rataţi fructele de sezon sau nucile! Avem noi o bucurie să cumpărăm de pe marginea drumului, de la ţăranii care îşi aşează cu grijă marfa în faţa curţii. Mai mereu ne-am felicitat pentru alegerile făcute;
- pentru zilele de toamnă, o pereche de cizme ieftine, din cauciuc, puse în maşină, se pot dovedi o comoară.
* articol scris la invitaţia Pensiunii Cetăţuia unde Amalia şi Romeo Petre ne-au primit cu căldură şi ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Fără poveştile şi indicaţiile lor, scurta noastră vacanţă ar fi fost mult mai săracă.
