Cambodgia de la nord la sud

Cambodgia, Destinatii, HaiHui Nici un comentariu 29

Palatul Regal din Phnom Penh

In cele 8 luni haihui am remarcat un lucru: aeroporturile lumii seamana intre ele ca niste nuci de cocos. Adica nu sunt chiar identice, dar imprumuta din personalitatea tarii in care se afla de la extrem de putin spre deloc. Daca iti arata cineva o poza de interior din aeroport si iti da 4 optiuni de tari sa alegi unde se afla, iti va fi aproape imposibil daca nu ai fost deja acolo. Cu cateva exceptii.

Una dintre ele este cel din Siem Reap. Din pacate nu multa lume il stie pentru ca linia aeriena locala are monopol si practica preturi descurajatoare pentru cei cu bugete restranse, insa una singura internationala (AirAsia) are voie sa opereze un zbor direct din Kuala Lumpur si pentru noi s-a potrivit manusa.

Are un farmec aparte sa cobori din avion direct pe pista si sa mergi pe jos pana la punctul de intrare in tara. Asa e in Dubrovnik, asa e in Punta Cana si asa e si in Siem Reap. De fiecare data m-am simtit ca un calator in epoca de inceput a aviatiei. Apuci sa simti caldura, sa vezi palmierii si avionul din care tocmai ai coborat indeaproape, nu doar culoarele de gresie, metal si sticla. Pe scurt, simti locul unde ai ajuns mult mai repede si mai placut decat in parcarea aeroportului unde alearga taximetristii dupa tine.

Lipsa la apel

Pe una din strazile principale din Siem Reap

Vestile proaste vin abia dupa. In cazul nostru din 2 bagaje de cala ajunsese doar unul. La cat durasera procedurile de viza era greu de crezut ca inca nu a fost dat jos din avion asa ca ne-am prezentat direct la biroul de bagaje pierdute. Era ceva activitate ceea ce ne-a linistit intr-o oarecare masura desi, fiind pentru prima data intr-o astfel de situatie, nu stiam ce ne asteapta.

Ne astepta un formular de completat si doi functionari rataciti. Ne-am lasat pe mana lor, dar cand am vazut ca erau cat pe-aci sa treaca pierdut bagajul care sosise ne-am panicat cu adevarat. Am supervizat procedurile, am luat toate numerele de telefon pe care le-am gasit si n-am plecat pana nu i-am intrebat direct cam cate bagaje din cele pierdute isi gasesc pana la urma proprietarul.
Raspunsul: 100%. Nu s-a pierdut pana acum vreun bagaj care sa nu fie gasit de cand s-a inventat aeroportul, zic ei. Greu de crezut, dar a ajutat la buna dispozitie, asa ca am plecat sa ne luam in primire tuk-tuk-ul care urma sa ne duca la cazarea aleasa.

Tuk-tuk-ul insa, ca si bagajul, lipsa. Am verificat de 3 ori si pana la urma am pus mana pe telefon. Eroare, greseala, cerut scuze, avem tuk tuk in 20 de minute, ne roaga sa asteptam.

Asteptam nu-i bai, dar deja eram convinsi ca trebuie sa ne implicam daca vrem lucrurile rezolvate. Asa ca dupa 10 minute deja patrulam prin fata aeroportului minunandu-ne de cat de multe cazari contin acelasi nume, fiind de fapt lucruri diferite. I-am luat insa la intrebari pe toti ca sa fim siguri, inclusiv pe al cincilea, un sofer de tuk-tuk transpirat care alerga de colo colo cu un nume de familie frantuzesc tiparit pe hartie. Perfect, merge unde vrem si noi! Prin urmare, unde sunt bagajele? Sa le luam, sa mergem!

– Mai omule, dar cu francezii de ii ai tipariti pe hartie ce faci? Noi mergem, dar ei ce fac?
– Nu-ti face griji, Jasmine Lodge si Jasmine Family sunt acelasi lucru. Ma asigura el, repetat, indiferent ce spun.

E clar ca n-am cu cine sa ma inteleg asa ca il rog sa astepte si ma pun pe investigat cine arata a familie franceza asteptand un tuk-tuk. Ii gasesc din prima in timp ce ei butonau de zor la propriile smartphone-uri. N-ar fi vazut ca ii cauta cineva nici intr-o mie de ani, pana si mie mi-a fost greu sa ii scot din ecranele telefoanelor. Dar raspund corect la intrebarile capcana si le fac cunostinta cu soferul.

Ne-am facut niste prieteni cu ocazia asta, dar era sa rupem tuk-tuk-ul.
Aveau atatea bagaje incat daca ale noastre veneau in formula completa nu aveam nici o sansa sa incapem. Asa am facut un maldar de geamantane in mijlocul ricsei, calare pe ele noi pe de-o parte, cu picioarele in afara, dar macar siguri ca bagajele nu se vor pravali in strada, ei cu cei 2 copii prescolari de cealalata parte.
Nu e asa complicat sa calatoresti cu copii mici, ne-au povestit, si sa-i vezi cum devin din ce in ce mai siguri pe ei atunci cand au de-a face cu o tara noua si lume diferita care nu vorbeste limba e o bucurie. Adevarul e ca cei mici pareau foarte interesati de ce se intampla in jurul lor si ca intr-adevar se simt bine. Erau in Asia de 2 luni si mai aveau de gand sa stea inca 3 si am facut schimb de impresii si sfaturi toti cei 7 kilometri de la aeroport in oras.

Asa am ajuns in sfarsit in centrul Siem Reap-ului pentru doua saptamani de vizitat Cambodgia de la nord la sud.
Bagajul lipsa avea sa fie recuperat a doua zi intact (in timp ce noi ne cataram pe temple) si calatoria putea in sfarsit incepe.

Cate ceva despre Cambodgia

Calugarii care ne-au zambit de langa templul Bayon

Stiam, credeam noi, destule despre Cambodgia inainte sa ajungem aici. Stiam multe despre Angkor Wat, impresionantul complex de temple Khmer de langa Siem Reap, stiam ca au fost colonie franceza, ca au avut parte candva prin anii ’70-’80 de cel mai represiv sistem comunist pe care l-a vazut fata pamantului si ca sunt budisti.
Cand nebunia s-a potolit in urma cu 20 de ani lucrurile au inceput sa mearga spre bine si Cambodgia a devenit o destinatie de neratat in Asia de Sud-Est daca vrei sa intelegi aceasta parte de lume.

Cam asta stiam, dar s-a dovedit, ca in aproape toate locurile pe unde am fost, ca de fapt nu stiam mai nimic.

In Complexul Angkor Thom

Angkor Wat este impresionant, si merita o poveste separata, dar dincolo de maiestria celor care l-au construit este un testament al influentei indiene.
Cambodgia este marginea de est a acestei influente si locul unde s-a intalnit cu cea chineza si s-au inclestat pe parcursul a cateva sute de ani.
Cu exceptia secolelor X-XIII, cand Angkorul era capitala imperiului Khmer si cel mai populat oras din lume, in restul timpului mica tara a fost teatrul unor razboaie crunte pentru dominatie intre aceste doua culturi, la fel de diferite ca cea latina si cea nordica in Europa.
Deseori luptele s-au dus prin intermediul Vietnamului si al Thailandei, doi giganti care inconjoara aceasta mica tara de doar 12 milioane de locuitori. Intr-o zona unde populatiile se masoara incepand din jurul cifrei de o suta de milioane, este usor de inteles de ce Cambodgia nu a avut prea multe perioade in care sa fie stapana pe propria soarta. Iar atunci cand a avut ocazia, a esuat intr-un mod atat de groaznic incat a inspaimantat de moarte proprii locuitori si toate tarile lumii, dusmani sau prieteni.

Pana in 1850 istoria consemneaza doar schimbul sferelor de influenta, intre Vietnam si Thailanda, fiecare tara sustinand regi prieteni la putere, primind in schimb teritorii si concesii economice. Venirea francezilor in zona a fost moneda de schimb care a rupt echilibrul, Cambodgia acceptand prima si fara mofturi sa devina colonie doar pentru a scapa de presiunea puternicilor ei vecini. Dupa o scurta perioada de crestere si dezvoltare si-au dat seama ca nu era vreun mare beneficiu.
Francezii vedeau cele doua colonii de rang doi din Indochina – Cambodgia si Laos – drept provincii ceva mai sarace ale perlei lor din aceasta zona: Vietnamul. Ceea ce, in ciuda beneficiilor economice, a atins o coarda sensibila.

Cei 100 de ani de dominatie franceza au fost insa una dintre cele mai bune perioade. Orasele si economia s-au dezvoltat si, cel mai important, vechea cultura Khmera a cunoscut o noua renastere. Un francez este responsabil pentru redescoperirea complexului din Angkor si tot francezii pentru scoaterea lui la lumina si reconditionarea templelor cucerite de jungla. Povestile de aici au pus Cambodgia, si Siem Reapul, orasul aflat la 7 kilometri de temple, pe harta. De aici ne-am inceput si noi drumul.

Siem Reap

Pub Market in Siem Reap

Orasul de azi este probabil cel mai cunoscut din Cambodgiei. Singurul motiv pentru care nu primeste mai multi turisti decat capitala Phnom Penh este ca nu prea are zboruri directe si de obicei trebuie sa treci macar o noapte prin capitala inainte de a ajunge aici. Dar probabil ca in viitor lucrurile se vor schimba.

Prima senzatie pe care o ai, inca de pe drumul de la aeroport, este ca intregul orasel se dedica exclusiv primirii de oaspeti. Drumurile sunt largi, aproape autostrazi, o raritate pentru Cambodgia, si de ambele parti sunt resort-uri, hoteluri, restaurante terase si benzinarii. Trei sferturi din cladiri au ca scop servirea turistilor si, daca n-ar fi ele, probabil ca l-ai putea trece dintr-o parte in alta in 20 de minute de mers la pas.

E greu de spus daca orasul are farmec. Centrul incearca cu cateva strazi pietonale pline de baruri si restaurante opuse unor piete de noapte traditionale. E colorat si plin de lume, insa nu difera cu mult de alte zone similare din orasele Asiei. In afara acestei zone, dezvoltarea s-a facut mai mult dupa ureche si, din considerente economice, putine cladiri au incercat sa pastreze un stil arhitectonic propriu.

Mai multe stradute alcatuiesc Night Market

Intre toate insa se perinda o multime de tuk-tuk-uri, standuri cu mancaruri ciudate (serpi, paienjeni, greieri si melci) si acest balamuc ii da Siem Reap-ului o atmosfera aparte. In plus, spre deosebire de alta tari din Asia, cambodgienii iubesc muzica si dansul si orasul are o coloana sonora originala. Odata ce am parasit America de Sud nu am mai avut parte de altceva decat hituri MTV si ne lipsea.

Putina lume insa are timp sa se bucure de oras.
Majoritatea turistilor vin pentru 2-3 zile, suficient cat sa puna in practica procesiunea traditionala printre templele complexului: turul mic in prima zi, turul mare in a doua zi si un templu mai indepartat sau un sat plutitor pe lac in a treia. Apoi, bucurosi, pleaca spre alte zari. Chiar daca nu e mare lucru, Siem Reap merita totusi mai mult.

In primul rand de nevoie. Cele doua tururi ale templelor consuma multa energie si transpiratie si a le bifa in doar doua zile implica ceva dedicatie. Oricat de mult am fi fost dispusi la un astfel de efort ne-am dat seama ca asta insemna sa urmam tururile traditionale si sa ne ingramadim cu marea majoritatea a turistilor in toate punctele de atractie.
Asa ca ne-am permis 3 zile, cu una pauza intre ele si am reusit sa vedem mai bine de jumatate dintre ele aproape de capul nostru. Pentru asta e suficient sa faci exact invers decat in recomandarile din ghiduri: Angkor se vede cel mai bine la rasarit? Ne-am dus (si) la apus. Se recomanda sa incepi dimineata cu turul cel mic? Noi am inceput cu cel mare. Dar in felul asta, la sfarsit, ne-au ramas lucruri de vazut si am avut nevoie de o a treia zi.

In al doilea rand, sunt cateva lucruri in oras care merita vizitate. Unul dintre ele este Circul Phare.

Una dintre figurile indelung aplaudate

De fapt este o combinatie de circ, teatru si dans.
Organizat in jurul unei scoli pentru copii cu probleme familiale, cultiva celor mici pasiunea pentru arte, circul fiind una dintre ele. Are supranumele de Cirque de Soleil varianta cambodgiana dar, serios vorbind, nu se prea apropie. Ca si trupa de circ este un pic peste medie, insa cand tii cont ca toti actorii (vreo 10 la numar) sunt tineri care altfel ar fi fost condamnati unei vieti imposibile, nu e greu sa te lasi molipsit de bucuria si giumbuslucurile lor. Atat de mult incat la sfarsit am oferit aplauze in picioare fara nicio urma de falsitate.

Un AK -47 si un supravietuitor al regimului Khmerilor Rosii

Un alt loc in care am petrecut cateva ore interesante a fost Muzeul Razboiului.
Expune cateva tancuri si piese de artilerie in forma in care au fost recuperate din jungla (adica distruse partial si ruginite) dar si cateva arme. M-am distrat jucandu-ma cu ele pentru ca aveau de toate de la toate natiile pamantului. AK-47 in toate variantele (rusesti, vietnameze, chinezesti si chiar romanesti) si pustile din seria M rusesti care din 1890 pana in zilele noastre au aparut in toate conflictele mapamondului, vestitele M-16 americane care apar in toate filmele razboiului rece si chiar aruncatoare de grenade si bazooka. Recunosc ca, fiind crescut cu jocuri pe calculator, le-am manuit ca pe niste “jucarii” fascinante cu un zambet pana la urechi.
Cand am ajuns insa in sectiunea minelor si am intrat in detalii cu ghidul, zambetul mi-a disparut instant si m-am simtit ca un copil rasfatat care nu intelege nimic din lumea care il inconjoara.

Istoria conflictelor recente din Cambodgia

Mine si munitie in muzeu

Cum spuneam, stiam ca viata in ultimilor 50 de ani aici a fost grea si ca au avut parte de cel mai represiv regim comunist din cate au existat.
Nimic nu ma pregatise insa pentru intreaga poveste.
Istoria regimurilor de trista amintire a inceput in anii ’50. Incercarile de a obtine independenta fata de colonistii francezi a fost intampinata cu o apriga rezistenta. S-a ajuns la lupta armata si, trebuie sa recunosc, mi se pare incredibil cum natiuni europene considerate invinse si ingenuncheate in cel de-al doilea razboi mondial au fost in stare sa ofere o asa puternica rezistenta armata in Asia, la sfarsitul anilor ’40 si inceputul anilor ’50. E vorba de Olanda in Indonezia si Franta in Indochina. Razboaiele de independenta de aici au durat ani buni si au ucis un numar impresionant de persoane de ambele parti.

In cazul Cambodgiei a fost insa mai mult decat atat.
A fost inceputul unei perioade in care lucrurile au mers din rau in mai rau, si atunci cand toata lumea credea ca e imposibil de cazut mai jos, istoria dovedea contrariul. Dupa un guvern si un rege corupt care a reusit sa obtina independenta, a urmat o lovitura de stat. Teoretic spre bine, practic spre cea mai mare ciudatenie a istoriei: o dictatura militara budista.

Daca va intrebati cum vine asta, ca si mine, aflati ca inseamna ca intri in lupta cu veste pline de simboluri de protectie si amulete si te bati cu precadere in zilele in care s-a observat un crocodil alb pe malul Mekong-ului, semn ca Buddha e cu tine. Chiar daca ai o armata nepregatita, plina de adolescenti pana in 16 ani antrenati doar cateva zile. Pentru ca ajutorul din afara vine in functie de cati soldati ai inrolati si atat timp cat esti vegheat de Buddha insusi ce mai conteaza antrenamentul sau varsta? Si ca sa fie treaba completa, nu lupti pentru inaltimi si puncte strategice ci pentru lacasuri sfinte care iti vor aduce noroc in confruntarile viitoare.

Orice razboi e o tragedie, iar unul purtat la acest mod e o nenorocire de dimensiuni greu de masurat. Despre toate astea ne-a povestit ghidul nostru din muzeu, martor al acelei perioade, fericit (daca va vine sa credeti) ca a calcat pe o mina si si-a pierdut doar un picior ceea ce l-a transformat intr-unul din putinii supravietuitori. Am aruncat armele cat colo, am lasat zambetul deoparte si dintr-o data am privit cu alti ochi intregul muzeu. Exista un loc in Siem Reap unde poti testa pe viu toate armele (inclusiv bazooka!) si soferul de tuk-tuk era dispus sa ne duca acolo, dar ne disparuse complet orice chef.

Si ce e cel mai trist, odata ajunsi in capitala Phon Penh ne-am dat seama ca ce a urmat dupa acest regim a fost de cateva ori mai rau. Pana atunci insa ne astepta o calatorie cu barca pe cel mai mare lac din Asia de Sud Est.

Lacul Tonle Sap

Casa flotanta si barca sunt toata averea acestor familii

La doar 20 de kilometri de Siem Reap se afla cel mai mare lac cu apa dulce din aceasta parte de lume.
Agentiile de turism te imbie cu excursii de o zi intr-unul din cele 3 sate plutitoare, dar parerea multora este ca sunt capcane de turisti. Cu exceptia Kampong Khleang, restul cer preturi exorbitante care nu ajung in niciun fel la comunitatea locala. Motiv pentru care copiii prescolari se vor prezenta la intalnire cu serpi de apa incolaciti in jurul gatului si diverse suveniruri de vanzare in speranta ca cei cativa dolari le vor justifica o alta zi lipsa de la scoala.

Nu aveam de gand sa incurajam asa ceva, iar pentru a ajunge la Kampong Khleang, cel mai indepartat sat, tuk-tuk-urile costau mai mult decat puteam noi aloca, motiv pentru care am ales varianta alternativa. Aveam sa mergem cu barca din Siem Reap in Phnom Penh si sa vedem aceste sate plutitoare de pe drum.

Salutari!

Lacul in sine este unul din miracolele Asiei si un fenomen unic in lume, motiv pentru care face parte din patrimoniul UNESCO.

In sezonul secetos are 270 de km lungime, o latime medie de 10 kilometri si nu mai mult de cativa metri adancime. Apele sale se varsa in Mekong si scade in suprafata pe luna ce trece. In aprilie insa, odata cu ploile, raul se umfla atat de mult incat sensul de curgere al apei se schimba alimentand lacul in loc sa il sece, si acest lucru nu se intampla in niciun alt loc de pe glob. Lacul creste in suprafata de aproape 10 ori si adancimea de asemenea, un mic miracol natural pe care se bazeaza mitologia Cambodgiei.
Momentul schimbarii este marcat cu sarbatori de amploare in aproape toata tara si mitul apei care este in echilibru, jumatate de an la mana demonilor si jumatate al zeilor apare in tot complexul Angkor. Noi l-am prins la sfarsitul sezonului ploios motiv pentru care era navigabil pe toti cei aproape 250 de kilometri intre Siem Reap si Phnom Penh.

Pescuitul asigura existenta localnicilor de pe lac

“Intelepciunea” colectiva a internetului ne-a sfatuit sa nu alegem barca. Costa mai mult decat autocarul si dureaza doar o ora mai putin (5 ore in loc de 6), este nesigur, barcile sunt vechi si chiar ar fi corpuri de avion adaptate rudimentar mersului pe apa. Adevarul este ca barca rapida este acelasi tip de barca care te transfera intre insulele Indoneziei sau de la Tulcea la Sfantu Gheorghe in timp record. Poate atunci cand lacul este secat sa fie probleme, sau poate in mijlocul sezonului ploios cand sunt posbile furtuni. Nu stim, noua ni s-a parut confortabila si sigura, iar drumul pe apa pana in capitala a fost unul din punctele cele mai interesante ale excursiei.

Am avut ocazia sa tragem cu ochiul si la satele plutitoare, unele dintre ele mari, de mii de locuitori, cu biserica, templu, scoala si multe case construite fie pe stalpi de bambus de cativa metri inaltime fie direct pe plute facute din butoaie care sa le tina la suprafata. Ne-am plictisit pret de vreo doua ore, cat am trecut prin mijlocul lacului si nu se vedea niciun mal, dar restul de patru au fost o placere. Asa am ajuns in Phnom Penh unde ne astepta o cu totul alta atmosfera.

Capitala Phnom Penh

Monumentul central din fata Palatului Regal, reprezentandu-l pe conducatorul actual

Spre deosebire de Siem Reap, capitala are un ritm de cateva ori mai rapid si este tot de atatea ori mai aglomerata. Si mai murdara.
Aproape nimic din ceea ce o facea Parisul Asiei de Sud-Est in urma cu ’70 ani nu a mai ramas in picioare. De altfel, fiind la al treilea Paris alternativ cu care fac cunostinta (dupa Bucuresti – Micul Paris si Buenos Aires – Parisul Americii de Sud) propun sa se renunte la aceasta denumire constient. Din niciunul din aceste orase nu a mai ramas aproape nimic care sa merite supranumele si cred ca aduce ghinion. Insa niciunul nu aduce atat de putin cu Parisul ca Phnom Penh.

Odata ajunsi in port am facut cunostinta primul lucru, vrand-nevrand, cu faleza si mizeria. O adunatura de multe hosteluri, cateva cladiri mici cu un vag aer colonial si restaurante variante cu o multitudine reclame care proclama mostenirea bucatariei frantuzesti se ingramadesc pe 2 kilometri lungime.

Raul e cam de patru-cinci ori mai mare decat Dambovita si, cu exceptia perioadelor de sarbatoare si curse de barci de la inceputul si sfarsitul sezonului ploios, arata destul de banal. Singurele lucruri care aduc putin farmec sunt templele budiste, Muzeul National si Palatul Regal, insirate de la un capat la altul pe faleza, la distante egale, ca niste margele intr-un sirag mult prea rar.

Aveam sa le vizitam pe toate a doua zi, in doar cateva ore, si sa nu ne vina sa credem ca sunt singurele atractii ale unui oras de peste 2 milioane de locuitori.
Am fost atat de neincrezatori incat am luat-o la pas spre centru.

Stradute cu aer de Phnom Penh

Am cautat modernitatea, dar am gasit doar 3 cladiri de sticla si metal plus cateva schelete care ar urma sa completeze peisajul. Am cautat mostenirea franceza si am gasit cateva cladiri cu stil incert, proclamate ca exponente ale unui art-nouveau asiatic dar mai aproape de stilul betonist cenusiu al epocii comuniste. Si tot nu am fost multumiti motiv pentru care am negociat un tuk-tuk si ne-am avantat mai in interior. Dincolo de strazi lungi cu cladiri de 2 etaje si cateva aglomerari comerciale nu am gasit nimic demn de atentie. Cu exceptia unei inchisori si a motivului pentru care Phnom Penh-ul este asa cum e.

Din nou putina istorie.

Phnom Penh a devenit centrul tarii in momentul in care societatea agrara s-a transformat intr-una axata pe comert. Localizat in centrul tarii, intr-o incrucisare de rauri care legau nordul si lacul Tonle Sap de Mekong si raurile care se varsa in Golful Thailandei, orasul a devenit punctul central al comertului intregii tari. Nimic nu se putea misca fara sa treaca pe aici si asta i-a adus o crestere spectaculoasa. Colonistii francezi aveau sa preia avantajul si sa-l duca mai departe.

Cambodgienii nu au crezut niciodata in societatea industriala si au facut eforturi constiente sa se delimiteze de ea. Ceea ce a facut ca orasul sa se dezvolte diferit de aglomerarile urbane gen Bangkok, Hanoi sau Hong Kong. In locul unor aglomerari de muncitori in cartiere supradimensionate, Phnom Penh propunea strazi umbrite de copaci, cladiri de mici dimensiuni in stil frantuzesc si o extindere pe orizontala si nu pe verticala. Era unic in peisajul asiatic de dupa Al Doilea Razboi Mondial, insa aceeasi preferinta pentru economia agrara avea sa il si distruga.

In interiorul scolii transformate in loc de tortura si detentie

In anii ’70 intra in scena partidul comunist cambogian sau Khmerii Rosii.
Nascuti initial ca un raspuns la dictatura militara aveau sa cucereasca intreaga tara si sa porneasca un program de agricultura fortata si exagerata ce va lasa intreaga Cambodgie in ruine. Phnom Penh-ul mai mult ca orice alt oras.

Cand adversarul tau este superstitios la extrem si se prezinta pe campul de lupta cu amulete si rugaciuni nu poate fi prea dificil sa il invingi. Chiar si asa fara ajutorul vietnamezilor, ar fi fost imposibil pentru subtirile si nepregatitele trupe comuniste.

Vietnamezii insa erau mai interesati de razboiul din propria lor tara si de asigurarea unor linii de comunicatie in afara granitelor decat de situatia din Cambodgia. Motiv pentru care odata ce trupele americane s-au retras in 1973 si-au luat complet mana si au lasat Cambodgia la mana destinului. Ce a iesit i-a speriat si pe ei.

Khmerii Rosii devenisera intre timp o forta formidabila. Candva o miscare de guerilla in jungla, sub obladuirea veitnameza au reusit sa stranga trupe si experienta incat sa cucereasca Phnom Penh-ul inaintea intrarii vietnamezilor de nord in Saigon. In Aprilie ’75 cucereau capitala si incheiau astfel razboiul.

Urmarile au fost pe cat de bruste pe atat de brutale. La doar 12 ore de la intrarea in capitala o evacuau fortat convinsi ca viitorul tarii sta in munca agricola.

In aprilie 1975, orasele Cambodgiei au fost evacuate. Aici, in ’79, oamenii se intorc acasa.

2 milioane de oameni au fost mutati la tara cu forta, in provinciile de origine, iar cei care nu aveau o origine rurala au fost sec executati. Doar 3 ani a durat dominatia Khmerilor Rosii dar in acest timp populatia Cambodgiei a scazut de la peste 8 milioane de oameni la sub 5 milioane. Au fost executati in primul an toti cei cu origini burgheze, in al doilea toti cei care aveau legatura cu dusmanul traditional vietnamul, apoi in ultimul toti cei din propriile randuri care nu respectau “planul anual”. Principiul de baza: daca ceva nu a iesit cum am planuit, de vina nu sunt cei care au facut planul, ci dusmanii infiltrati in randurile noastre care ne-au sabotat. Pe rand acuzatorii au devenit acuzati si cruzimea a atins cote despre care, unii analisti, spun ca ar depasi de departe perioada nazista.

Cert este ca din “Parisul” de alta data nu a mai ramas nimic. Cladirile religioase au fost rase la suprafata pamantului iar restul, cu populatia exilata la tara, au devenit terenuri agricole. Piata centrala, exponenta art-nouveau-ului a devenit sera de banane, curtile ambasadelor platantii de legume si orice aproape de apa surse de recolte de orez. Doar 10% din capitala a ramas populata, restul s-a transformat in teren agricol sau lasat paraginii.

Una peste alta, Khmerii Rosii au “reusit” sa ucida 25% din populatia tarii (dupa unele estimari chiar 33%) in doar 3 ani. Asa ceva este rar in istorie si pana si vechii sponsori, comunistii vietnamezi s-au speriat. In 1978 porneau o invazie care sa scape tara de pogrom. Rezultatul, un razboi civil pana in 1992 cand, drept solutie de pace, ONU a preluat guvernarea pentru doi ani pana la organizarea unor alegeri libere.
A fost cel mai costisitor proiect al Natiunilor Unite si, chiar si in ziua de azi, guvernul Cambodgiei se “bucura” de renumele unuia dintre cele mai corupte din lume in timp ce propria populatie il suspecteaza de vasalitate unor puteri straine. Nei, soferul de tuk-tuk preferat din Siem Reap era de parere ca toti banii din taxele pe turism se duc direct in Vietnam si e o parere larg raspandita in Cambodgia.

Revenind la Phnom Penh

Mici restaurante si tuk-tuk atat de reprezentative pentru Cambodgia

Dupa cum spuneam, am aflat toate povestile de mai sus in timp ce cautam Phnom Penh-ul autentic. Am gasit in schimb o inchisoare – Tuol Sleng – care ne-a lamurit. Nu imi pare rau ca am intrat, insa vazand camerele ramase neschimbate de pe vremea torturilor am avut parte de un pumn in stomac.
Un fost liceu devenit centru de tortura are acest efect. Dar nici camerele de clasa transformate intr-o duzina de celule prin adaugarea unor pereti de caramida, nici bolurile de lut in care condamnatii erau scufundati cu capul in apa pana la limita ramanerii fara aer si nici instrumentele de electrocutare nu mi-au intors stomacul pe dos ca bucuria unor americani care faceau poze galagios zambind cu gura pana la urechi la gardurile de sarma ghimpata.

Astea erau conditiile de detentie

Inteleg de ce pentru unii astfel de decoruri sunt o minune a lumii rar de vazut insa pentru noi a fost un alt moment de trezire, la fel ca discutia cu ghidul din muzeul razboiului. Am fost mult mai indulgenti cu Phnom Penh-ul dupa aceasta vizita si l-am apreciat mai mult pentru ceea ce ofera decat pentru ceea ce ii lipseste.

Si unul dintre lucrurile pe care le ofera este mancare traditionala cambodgiana la cele mai inalte standarde. Ceea ce inseamna felurite tipuri de curry delicioase dintre care unul iese in evidenta. Amok-ul este un tip de curry cu suc de nuca de cocos servit direct in recipientul natural – nuca verde. Fie si numai pentru asta merita oprit in Phnom Penh pentru o zi.

Dar la fel de bine recunosc ca, dupa atatea povesti tragice ale caror urmari le recunosti in jurul tau zi de zi, voiam altceva. Ceva mai relaxant, in mijlocul naturii unde niciun fel de oranduire nu se poate bate cu regulile naturii. Din fericire Cambodgia are si asa ceva – litoralul de sud, Sihanoukville si insulele din Golful Tailandei.

Nothing can go wrong in Koh Rong!

Un colt de plaja, zarit din kayak

Oraselul Sihanoukville imprumuta numele regului care l-a inventat.
In timpul blocadei americane de la gurile Mekong-ului in anii ’70 tara avea nevoie de un port pentru a primi ajutorul chinezesc. Pentru ca nu exista unul, regele l-a inventat si i-a dat numele lui.

In zilele noastre Sihanoukville este un fel de Siem Reap. La fel de mult deservit turismului dar cu marea diferenta ca are plaje. Am trecut prin el val-vartej pentru ca nu mai voiam nimic urban. Ne-a luat doar o ora sa ne gasim transferul catre barca si am pornit, cu viteza melcului cand se grabeste, sa strabatem cei 25 de kilometri catre cea mai mare insula a Cambodgiei, Koh Rong.

Desi se amuza multa lume pe seama numelui – Koh Rong seamana mult cu Go Wrong, “a merge prost” in engleza – insula este un mic paradis.

Catre micul port de la capatul pontonului

Seamana cumva cu Borneo – jungla nepatrunsa pe 99% de insula, cateva cazari si 4 sate pe restul de 1% – doar ca nu are atat de multe animale simpatice. Primesti totusi la pachet cu casuta de doua locuri si cativa geeko maricei, ca sa te apere de insecte.

Nu stiu cum se face, dar toate cazarile la marginea junglei prezinta casute deschise unde pot intra fara jena toate taratoarele junglei. Acoperisul este deschis in laterale iar baia este in aer liber. Nu e neobisnuit sa ai de-a face cu paianjeni cat palma, broaste colorate spectaculos si toate insectele pamantului (de la gandaci de 5 centimerii lungime la musculite).

Cineva nu a fost cuminte si are coada mai scurta

Din fericire exista plasa de tantari si 2-3 geeko rezidenti.
Acestia din urma, niste soparle colorate frumos, rad tot ce zboara si ajunge in dreptul lor pe o raza de 50 de centimetri. Au fost colegii nostri de camera preferati, nu doar pentru capacitatile lor ci si pentru atitudinea extrem de amuzanta din timpul liber.

Intre plimbari cu kayakul, somn de pranz in hamac si gratare cu fructe de mare proaspete am reusit in sfarsit sa ne punem gandurile in ordine si sa tragem ceva concluzii.

Concluzii

1. Cambogia este o tara unica in felul ei. Poate oferi de toate de la istorie antica pana la plaje minunate. Este in acelasi timp una dintre cele mai incercate tari de pe continent si asta se vede de la modul in care arata orasele pana la felul in care zambesc copii. Si copii sunt prezenti peste tot.

2. Din momentul in care Khmerii Rosii au decimat populatia pana anul asta, populatia Cambodgiei a crescut de la 5 milioane la 12. Motiv pentru care mai bine de 70% din populatie are sub 25 de ani. Desi reconstructia decurge haotic, se vorbeste engleza la modul decent aproape peste tot, desi rareori dincolo de lucrurile elementare.

3. Cu toate astea, deschiderea si bucuria oamenilor este molipsitoare si te pune pe ganduri. Cum e posibil ca oamenii astia atat de greu incercati sa zambeasca atat de mult si sa se simta asa bine in timp ce in Europa, unde toti au infinit mai mult, sunt mult mai tristi si preocupati. Poate pentru ca dupa atatea incercari putinul pe care il au este totusi suficient cat sa ii bucure? Poate pentru ca acolo unde muzica canta sufletele se vindeca? O fi intamplator ca scrierea chinezeasca deriva caracterul pentru vindecare din cel pentru muzica?

4. Cert este ca un lucru din cele pe care care le presupuneam inainte de a veni aici s-a dovedit adevarat. Pentru a cunoaste si intelege Asia de Sud Est trebuie sa dai o fuga in Cambodgia. Si sa nu te feresti sa empatizezi pentru ca vei gasi nu doar un trecut tragic amestecat cu un prezent datator de sperante, ci si o experienta unica cum nu exista in toata Asia.

Mai multe articole grupate despre Cambodgia, inclusiv informatii utile, gasiti aici: https://www.unanhaihui.ro/tag/cambodgia/

Informatii si sfaturi utile:

viza de intrare in Cambodgia a costat “on arrival”, pe aeroportul din Siem Reap, 30 USD + 5 USD comision de retragere de la bancomatul de langa ghisee. Este necesara o poza tip pasaport. Daca nu o aveti, scaneaza ei poza din actul de identitate.
in Cambodgia modena locala (riel) se foloseste in paralel cu dolarul american. 1 USD = 4.050 KHR.
de la bancomate se pot scoate atat dolari cat si rieli, problema este ca la fiecare retragere se percepe, pe langa comisionul banii voastre, o taxa de 4 sau 5 USD. Deci merita sa scoateti o data mai mult si sa aveti grija de ei.