„Un barbat pe jos este doar jumatate de gaucho.”
Asa se spune aici, pentru a defini aceste figuri „prinse” intre istorie si folclor si pentru a accentua faptul ca un gaucho si calul sau sunt nedespartiti.
Initial, calul era atat singurul bun, cat si cel mai de nadejde prieten al unui gaucho, in timp ce cutreiera pampasul Argentinei, departe de civilizatie.
In ciuda transformarilor si a modernizarii care au ajuns (aproape) peste tot, la poalele precordilierei Anzilor a fost primul nostru contact cu acesti oameni si caii lor.
Am ajuns pe la trei jumate, in timpul siestei, un obicei respectat cu multa mandrie, pe care pana cand si caii par sa il adopte aici. Nici nu s-au intors sa ne vada, desi eram multi si galagiosi, motaind cu privirea fixata catre pamantul rosiatic.
Doar cainii pareau sa ne impartaseasca entuziasmul, agitandu-se si incolacindu-se printre picioarele noastre.
Suntem la un mic ranch sau estancia, langa Mendoza, intr-o zi cu soare brutal si taios.
Peisajul este fantastic doar pe o parte. Arata ca un decor de teatru colorat distinct, cu 2 planuri succesive formate din Precordiliera Anzilor, in spatele careia se inalta Anzii Centrali.
Simplificand cromatic, avem tonuri de galben si verde uscat, precedate de nuante de albastru si griuri lucitoare.
Vegetatia este semi-desertica, pentru ca provincia Mendoza asta este la origine: un semi-desert prin care trece totusi un rau – raul Mendoza – si vreo doua-trei cursuri de apa mai mici.
In cealalta parte se vede un baraj si silueta rafinariei Mendozei, foarte importanta pentru economia locala. Pentru a contrabalansa impactul pe care il are rafinaria asupra mediului, in jurul ei sunt mii de hectare de vegetatie autohtona, in care traiesc animale si pasari din aceasta regiune.
Am primit fiecare cate un cal, in functie de inaltimea si abilitatile anterioare. Recunoastem ca am mai incercat aceasta experienta, in Dominicana si in Ecuador, doar ca astia par cai adevarati: sunt inalti, deosebit de tepanosi, cu o musculatura puternic reliefata. Sunt egal tunsi si le luceste parul de parca se pregatesc sa joace in filme.
Eu l-am primit pe cel negru-taciune, nascut la ora 4 intr-o sambata, cand pe cer se vedea puternic Luceafarul. De aceea a si fost botezat asa.
Bogdan il primeste pe Domingo, de departe cel mai mandru si ochios cal din herghelie.
In cateva minute suntem instuiti cu privire la modul in care putem comunica cu ei si ne indreptam cu soarele pe o parte catre „sierra”.
In fata nostra deschide drumul Emanuel, de la Prima Terra, o mica companie deosebita, cu cativa oameni deveniti prietenii nostri locali, iar din spate ne mana cu abilitate El Gaucho!
El Gaucho modern
Stiti, pana in sec. al XIX-lea, gauchos erau solitari, iuti la manaie, cu exces de testosteron si gata oricand pentru o confruntare. Hoinareau prin pampas, departe de civilizatie, vanand cornute salbatice si traind din ce producea pamantul.
Pentru ca sarea era un element pe care nu il aveau in dotare, carnea trebuia gatita imediat. Si cum o gateau? O frigeau pe carbuni, la foc mic, printr-un proces cunoscut ca „asado”. Acest cuvant este de retinut, pentru ca este cat se poate de actual si se regaseste in toate meniurile restaurantelor argentiniene.
O data cu razboiul pentru independanta fata de Spania de la inceputul sec. al XIX-lea, gauchos s-au afirmat puternic pentru curajul si vana lor, transformnadu-se astfel din „vagabonzi” in eroi si simboluri nationale.
Mijlocul sec. ii gaseste asezati, aciuati prin preajma marilor estcancias moderne care se nasc in climatul post-razboi, avand grija de vite si pazind teritoriilor stapanilor.
Asta nu inseamna ca azi sunt total „domesticiti”!
Desi ma uit cum in fata mea merge un guacho care vorbeste la telefonul mobil si care este un maestru in serviciile pe care ni le ofera si in modul in care ni se adreseaza, nu pot sa nu remarc cum stapaneste si cum este una cu calul sau!
In timp ce eu sar din sa si ma storcosesc la loc cand mergem la trap (si mergem ceva), el deabia are o usoara miscare verticala mandra! Cand coboram rapele adanci ale muntelui, pe un pamant arid, format din pietre care aluneca cu viteza in vale, in timp ce eu imi ridic picioarele in scarite peste capul calului ca sa imi mentin echilibrul, el coboara intr-o pozitie relaxata si foarte fireasca.
Si apoi, cand ne opreste in albia unui rau secat, cu barajul in fundal, si ne arata ce stie sa faca calul sau si cum se calareste de fapt, imi dau seama ca modernitatea a cucerit doar exteriorul. Sufletul de gaucho este acolo, intact, tanjind dupa libertate si gata sa darame barajul care ii sta in cale!
Culorile peisajul nu s-a schimbat mult in cele doua ore, doar texturile. Dupa urcusuri luate cu avant si coborasuri atente, dupa cactusi ocoliti si boscheti spinosi serviti frontal, am ajuns la un raulet. Acolo, ce am invatat cu stapanitul calului nu a mai functionat, al meu fiind asa de fericit sa stopeasca in jur si sa se adape incat mi-a smuls haturile din mana! M-am bucurat de entuziasmul lui si am renuntat sa fac pe „stapana”, asa cum ma invatasera in partea de instructie. Oricum, cred ca mai mult era in mintea mea acest lucru!
Ne-am intors pe alt drum, prin aceleasi culori terne, dar intr-un ritm mult mai alert, care ne-a facut sa simtim ce inseamna sa calarim cu adevarat. Gasca temporara s-a entuziasmat, gaucho-ul la fel, pietrisul a inceput sa sara, colbul sa se ridice in nori grosi, iar arbustii sa fuga pe langa noi din ce in ce mai repede.
Am renuntat sa mai gandesc cum as arata intinsa printre maracini sau cum voi merge a doua zi daca scap, m-am ridicat usor in sa, slabind haturile si deabia atunci am inteles, pentru cateva minute, cum se simte libertatea.
Sfaturi utile:
- sunt multe companii locale de la care se pot cumpara „cabalgatas”, dar putine isi dimensioneaza businessul astfel incat sa aiba timp de o atentie personalizata. Asa face Prima Terra, Eduardo si gasca lui (nu-i place sa i se spuna „sefu’” si nici nu se comporta ca atare). Am cinat impreuna, am schimbat idei si experienta turistica. Vi-i recomand direct sau prin TUI TravelCenter;
- zonele din provincia Mendoza in care se organizeaza astfel de cabalgatas sunt diverse, cele mai populare sunt Precordiliera Anzilor, Valea Uco, Maipú si Tupungato;
- preturile difera in functie de durata, locatie, numar de participanti si alte servicii achizitionate, iar noi am primit aceasta experienta cadou;
- indiferent de anotimp, recomand pantalon lung si mai grosut, pentru ca se simt ramurile arbustilor, precum si crupele celorlalti cai. De asemenea, ceva de acoperit capul si lotiune cu protectie solara, pentru ca noi ne-am „imbujorat” dupa nici 3 ore in soarele de iarna;
- nivelul de dificultate a fost mediu; chiar si asa, pachetul a inclus o asigurare medicala suplimentara fata de ce aveam noi de la Generali.
