Ati auzit de Malargue?

Imaginea apartine Observatorului Pierre Auger (https://www.auger.org/)

Nici noi pana acum cateva saptamani, dar ar fi trebuit.

Un oras semi-pustiu, intr-o campie neobisnuita.

Malargue e un mic orasel din Argentina,” pitit” la poalele Anzilor, in provincia Mendoza. Locuitorii spun ca este in crestere si in ultimii 10 ani a ajuns de la 15.000 la 30.000 de locuitori. Sincer, la prima vedere, nu pare capabil sa sustina nici macar o cincime din populatia asta.

De altfel, cand ajungi aici, dupa vreo 2 ore de mers prin desert, singurul lucru care da senzatia ca e locuit sunt arborii inalti si drepti ce strajuiesc drumul. Sunt “pieptanati” de jos in sus de un stilist nebun si nu par ca ar fi crescut natural, mai ales ca, in jurul lor cat vezi cu ochii, se intinde Pampa Amarilla (campia galbena), una dintre cele mai plate si aride zone din Argentina.

Suna pompos, dar de fapt e un desert cu nisip gri inchis, vulcanic, in care singurele plante care se simt ca acasa sunt “los molles“.
Un fel de smocuri de iarba galbena, care au intre cateva zeci de centimetri si cativa metri (cel mai mare e sit turistic si are 9 m in diametru) a caror proprietate principala e ca retin apa. Iti vei da seama de asta datorita faptului ca in varful lor se itesc fire de trestie, planta neobisnuita in desert, dar care se simte bine in mijlocul unei molle. In astfel de zone nici macar vacile nu se sunt foarte fericite. Caprele insa sunt la mare pret (o delicatesa in restaurante) si ocazional mai poti vedea un condor, pe marginea drumului, hranindu-se.

Dupa 100-150 de km de asa ceva, la un moment dat, incep copacii inalti si drepti. Asa iti dai seama ca ai ajuns intr-un oras. Urmatorul semn sunt magazinele si restaurantele intinse pe cca. 1 kilometru, apoi se termina brusc. Iar daca se intampla sa treci pe aici intre pranz si 7 seara vei avea senzatia ca a fost candva un oras, dar a fost parasit de curand. Asta pentru ca este mai pustiu decat un sat din vestul salbatic in care tufele de ciulini sunt batute de vant de-a latul strazii.

Explicatia oficiala este ca localnicii apreciaza siesta. Parerea mea e ca 90% din ei sunt un fel de zombie. Par normali, dar se activeaza doar cand e intuneric. Ca sa ii vezi trebuie fie sa iesi afara pana in 8 dimineata (si ii vei vedea pe biciclete, in uniforme de scoala/colegiu sau pur si simplu in drum spre munca) sau seara, dupa 7, cand cei care lucreaza in schimbul doi se retrag spre casa oprindu-se in drum la o sticla de vin sau un gratar din carne de capra. Vara poate e ok, pentru ca pana la urma e un desert si temperaturile ating des 40 de grade, dar iarna pare cel putin ciudat.

Bine, bine, dar ce pune orasul asta pe harta si de ce ar fi trebuit sa auziti de el?

1. Locul pe harta il merita pentru faptul ca e cea mai ieftina alternativa de cazare in timpul iernii pentru a ajunge in Las Lenas, una dintre cele mai cunoscute statiuni de ski din Anzi.

2. Ar mai fi faptul ca in desert se pastreaza extraordinar de bine fosilele de dinozauri si animale marine preistorice (puteti vedea cateva in expozitia din oras) si, tot ca atractie, ar mai puncta cei 80 de vulcani imprastiati in campie, la 200 de km distanta.

3. Dar, daca nu esti fan inrait Discovery Channel, n-aveai de ce sa auzi de el. Insa ar fi trebuit. Pentru comunitatea stiintifica, Malargue este un loc binecunoscut.
Aici se afla cel mai mare observator de particule cosmice si, ce e cel mai interesant, din martie anul acesta, Romania este una din cele 18 tari membre cu drepturi depline in operarea acestui observator. Si, spre deosebire de celelalte tari care au contribuit cu bani si instrumente la construirea lui, tara noastra si-a castigat acest drept prin contributia directa a cercetatorilor. N-o avea aceeasi atractie la public ca sarcina Antoniei, dar mie mi se pare mult mai demn de o stire in ziar.

Ce sunt particulele cosmice si ce vor ele?

Nu stiu daca ati auzit de particulele cosmice (denumite mai des raze cosmice), dar inca din anii 1910-1920 cercetatorii au observat ca Pamantul este bombardat constant de particule venite din spatiu. In plus, au prostul obicei de a trece prin absolut orice (atmosfera, beton, sticla, metal, camp mangnetic, nu conteaza) “stricand” calculele oamenilor de stiinta.
Atat de mult incat in anii ’90 s-a pus problema construirii unui observator pentru a detecta efectul lor. Pentru asta era nevoie de o suprafata de dimensiuni impresionante, in emisfera sudica (ca sa priveasca spre centrul galaxiei), cu aer pur si fara interferente din afara.
S-a ales Pampa Amarilla pentru aceste caracteristici, plus vinul excelent care pare ca ajuta, nu atat experimentelor, cat inspiratiei specialistilor.

Observatorul este insa ceva special.

Denumirea in sine te duce cu gandul la antene spectaculoase, insa nu e vorba de asa ceva. Aceste particule se detecteaza cu ajutorul unor butoaie, de 2-3 metri diametru si 1.5 inaltime, cu apa extrem de pura care provoaca luminiscenta atunci cand “razele” trec prin ele. Cea mai mare provocare vine insa din raritatea cu care aceste evenimente se petrec.

Pentru particulele slab incarcate energetic, cateva “butoaie” sunt de ajuns. Astfel de evenimente se petrec de cateva ori pe zi pe metru patrat si sursa lor este bine cunoscuta – soarele nostru este sursa principala.
Ceea ce pune insa pe ganduri oamenii de stiinta sunt particulele puternic incarcate energetic, cu efect mai serios si sursa inca necunoscuta. O astfel de particula cade pe Pamant, in medie, odata pe secol pe km patrat. De aceea observatorul Pierre Auger din Malargue ocupa o suprafata de 3000 km patrati (cam de 10 ori cat Bucurestiul!) si este impanzit cu detectoare dispuse la 1.5 km distanta.

Practic, ultimii 100km de drum inainte Malargue trec printr-o retea de astfel de “butoaie” ceea ce permite detectarea a aproximativ 30 de evenimente pe an (anul trecut s-au detectat 27). Sursele lor par a fi gaurile negre din centrul galaxiilor (conform unui articol publicat in 2007 in revista Science), dar studiile continua.

“Lasa-ma cu fizica, de ce ar trebui sa ma intereseze?”
In primul rand pentru ca Romania, ca si Vietnamul, sunt singurele doua tari care nu sunt parte din proiect pentru ca au contribuit la constructia lui. Faptul ca am fost acceptati – in martie anul acesta – se datoreaza exclusiv contributiei oamenilor de stiinta. Intai ca parteneri cu Germania, in crearea unor noi tipuri de detectoare, apoi, datorita efortului depus, ca tara de sine statatoare. Cand am vizitat noi, o reprezentanta a Romaniei care superviza instalarea acestor noi detectoare tocmai plecase de aproximativ o saptamana, dar tot ne-am simtit incantati sa vedem Universitatea si Politehnica din Bucuresti listate ca si contributori in prezentarea pentru public din cadrul observatorului.
Ce inseamna asta?
Ca cercetarea romaneasca poate tine pasul cu tot ceea ce se intampla acum in lume, ca institutele de cercetari de la noi au acces la date care sa le permita calibrarea altor experimente, si, pana la urma, ca nu va mai dura mult pana vom auzi de realizari de seama in domeniul fizicii.

Poate sunt un visator, dar intotdeauna am fost marcat de perioada interbelica. Oare cum s-a putut ca dintr-o tara agrara in 1877 sa producem valori de calibrul lui Coanda, Racovita sau Eliade in doar 50 de ani, si de ce nu s-ar putea acum. Ei bine, la jumatate de glob distanta, in Malargue am aflat ca se poate, si ca Romania produce. Nu le stim inca numele, dar poate, ar fi mai interesant sa-l aflam undeva intr-un subsol de stire, sub jumatatea de pagina care ne anunta mondenitati perisabile.

Nota de subsol: putina lume stie dar in Bucuresti, la Magurele, exista Institutul Roman de Cercetari Spatiale. Este de asemenea listat ca si contributor la Observatorul Pierre Auger din Malargue si chiar face lucruri interesante. Merita urmariti pentru ca pagina lor de facebook e plina de stiri care fac bine oamenilor curiosi.

Un timelaps facut de o echipa de australieni in practica la Observator:

Pierre Auger Observatory time lapse from Steven Saffi on Vimeo.

Sfaturi utile:

principalele atractii naturale sunt in jurul orasului Malargue, la cativa zeci de km;
Huellas de Dinosaurios, un parc in care s-au pastrat fosile de animale marine preistorice, apoi fosilele dinozaurilor;
Caverna de las Burjas, o pestera cu stalactite si stalacmite impresionante;
Cascada Manqui-Malal, nu extrem de mare, dar fiind in semi-desert, este de apreciat ca exista;
Castillos de Pincheira, un munte cu forme sculpturale, ce amintesc de un castel;
Valle de Payunia, unde sunt “adunati” zeci de vulcani;
O excursie de o zi (8 ore) la 3 obiective turistice (exceptand Valle de Payunia, care e cea mai departe si dureaza 12 ore tot itinerariul) este in jur de 450 ARS/pers.
problema este ca in toate locurile este necesar un ghid, fara de care nu se poate intra, deci varianta luat masina/scooter/bicicleta nu ocoleste acest cost.