Inauntrul vulcanilor din Java de Est

La 3 dimineata, in micul sat Tosari din estul Javei, nu misca nimic.
E intuneric aproape bezna si, in cele 10 grade de afara, nici macar greierii nu mai canta. In 30 de minute urmeaza sa se porneasca o lunga procesiune de jeep-uri si claxoane, dar pentru moment intregul sat isi trage sufletul si incearca sa isi dezlipeasca ochii. La fel si noi, privind in intuneric de pe prispa, debusolati de combinatia dintre cele cateva ore de somn si racoarea neasteptata. Ne trezeste din reverie Sonya, ghida noastra, care ne indeamna sa ne imbracam repede pentru ca masina tocmai a venit si ne asteapta. Ce nu stie ea e ca suntem gata deja.
Pentru simplul fapt ca toate hainele groase stau cuminti pe dulapul din camera lui Gustavo in Bali si hanoracele sunt maximum ce putem produce. Ne urcam cu ochii lipiti in Toyota Land Cruiser, model ’78, si plecam sa vedem unul dintre cele mai apreciate spectacole din insula Java: rasaritul soarelui deasupra Marii de Nisip si a vulcanului Bromo.

Cum am ajuns aici

Pentru a avea acces la Bromo sunt doua puncte importante de intrare, in fapt, doua mici sate.
Cemoro Lawang – cel mai cunoscut, care ofera acces si pe jos dupa 3-4 ore de mers – si Tosari, ceva mai mic, insa din care nu are nici un rost sa faci drumul pe jos. Internetul si tot ceea ce am citit ne indemnase catre primul, insa ghida noastra, Sonya, ne-a razgandit. Sunt mult mai multi turisti acolo, localnicii s-au cam invatat sa se arunce la preturi, iar dimineata se face o aglomeratie de nedescris. Mai bine in Tosari. Mai spune ea si ca privelistea e mai frumoasa. Tosari sa fie atunci!

Surabaya, un oras modern

Am ajuns in zona vulcanului Bromo undeva in jurul pranzului dupa vreo 3-4 ore de mers cu masina, din Surabaya, al doilea oras ca marime din Indonesia.
Pe cat de mare, pe atat de lipsit de atractii, dar un oras modern cu internet bun, afaceri infloritoare si chiar ceva zgarie nori. La fel de aglomerat ca toate celelalte, dar nu e loc de fineturi aici pentru ca nimanui nu-i pasa.
Surabaya este cel mai mare nod din estul Javei si lumea vine aici ca sa schimbe mijlocul de transport si apoi pleaca mai departe. Trenuri, autobuze, avioane si feriboturi, toate au opriri aici, in timp ce leaga intre ele restul insulelor arhipelagului.

Noi am fost printre putinii care au ales sa stea si sa doarma o noapte. Ne-am gandit ca n-are rost sa ne complicam cu intregul drum pana in Bromo dintr-o bucata, desi ar fi mers fara probleme. Nu ne-am ales cu mare lucru, dar ca sa nu spunem ca am oprit degeaba, am dat o fuga la singurul lucru interesant care ne-a sarit in ochi – o fabrica de tigari Kertek traditional indoneziana.

Smecheria lor este ca amesteca tutunul cu bobite de cuisoare si il ruleaza intr-un fel de Carpati fara filtru, dar mult mai aromat si mai bun la gust. E preferatul indonezienilor si exista chiar editii limitate rulate special pentru presedinti si sultani la aniversarile importante.
Fabrica in sine este de fapt un mic muzeu ca o oaza de liniste in haosul ce domneste pe strazi.
Traditia insa s-a dus de mult, acum fabrica intrand in portofoliul unei firme multinationale care a inlocuit o parte dintre oamenii cu masini.

Lumea s-a suparat cand s-a vandut acum cativa ani, ne zice Sonya, dar eu cred ca sunt baieti destepti patronii. Deja nu mai e cool sa fumezi si au vandut la pret maxim, eu cred ca americanii si-au luat teapa. Si rade subtire, simpatic.

Tosari

Rasul Sonyei ne insoteste tot drumul.
Dezbatem in gluma tot ce se poate fara nicio jena – religie, ocupatii straine, ecologie si starea turismului, toate comparatie Indonezia vs Romania.
Sonya are un logodnic olandez si urmeaza sa plece in curand in vizita in Europa, asa ca vrea sa inteleaga cat mai multe.
Are o personalitate foarte placuta si vorbeste mult. Ne explica ca oamenii stau in geci pe caldura pentru ca nu e bine sa fii bronzat. Reclamele chinezesti si americane au impus ca standard de frumusete pielea alba si acum toti vor sa arate asa. E de parere ca presedintele Uniunii Europene trebuie sa fie un om foarte bogat si se amuza cand ii spun ca jumatate din europeni nici nu stiu cum il cheama. Si cu astfel de dileme trece timpul pana cand decorul se schimba si ne trezim pe un drum ingust cu serpentine stranse.

In lateral, pante abrupte pe care cresc cartofi si varza in plan aproape vertical. Langa drum, o padure de mahon rosu semeata si destul de veche. Arborii sunt inalti si drepti, o minunatie ce pare a avea cativa zeci de ani.
– Cum au scapat arborii astia netaiati, mai Sonya, pentru ca probabil valoreaza o avere?
– Pai e simplu. Oamenii si statul s-au prins ca daca ii taie, in sezonul ploios muntele o ia la vale cu casele lor cu tot. Si atunci i-au lasat in pace.
Nu mai zic nimic pentru ca are dreptate, e simplu. Desi stiu eu multe locuri de pe glob unde lumea pricepe lucruri de genul asta mult mai greu. Nu apucam sa mai dezbatem problema prea mult pentru ca am ajuns in Tosari.

Ca orice sat de munte are un mic drum principal pe care casele mici se ingramadesc oriunde inclinatia pantei o permite. E racoare si ceata, asa ca nici gand de priveliste.
Bajbaim dupa hotel pe unicul drum, abrupt si plin de serpentine. Ar fi bine sa il gasim din prima pentru ca altfel trebuie sa intoarcem si nu prea avem cum. Ca sa fie provocarea completa, se pare ca nu e neobisnuit sa ai mai multe hoteluri cu acelasi nume intr-un sat din Indonezia. Dar il nimerim.
La receptie, doi baieti par deranjati de prezenta noastra. Nu vorbesc engleza, nu stiu nimic de nicio rezervare sau email, dar ar avea camere libere la preturi astronomice. In plus, Sonya e vizibil nervoasa si se invarte de colo-colo cu o mina preocupata. Ceva nu e bine si, desi oricum n-aveam de gand sa platim cat cereau, parca nici de negociat nu ne vine. Decidem sa plecam si intreb intr-o doara daca ii place hotelul.
Pai nu prea ii place pentru ca e bantuit.
– Poftim?!?!
– Da, e bantuit, se stie, s-au intamplat lucruri.
– Ce lucruri? Ai dormit vreodata aici? Cum a fost? Ce inseamna exact bantuit?
Nu vrea sa ne zica detalii, insa colegi de-ai ei au stat aici si au auzit si vazut lucruri nu tocmai la locul lor. O pisez ca sa aflu toate detaliile, dar nu ne zice mai multe pentru ca nu e bine sa vorbesti despre asta. E clar ca e bantuit, nu are rost sa mai discutam si ma roaga sa incetez pentru ca vrea sa doarma la noapte.
Pfiiuuu daca stiam ca la banii aia de cazare sunt incluse si stafii, poate plateam. Ar fi iesit niste poze …

Asa a trebuit sa ne multumim cu o camera in casa lui Madei, un balinez care s-a insurat aici si face naveta.
E unul dintre cei mai respectati oameni din sat pentru ca l-a pus pe harta atunci cand, impreuna cu un amic american si un altul indonezian, au decis sa organizeze maratoane anuale, de alergat si de bicicleta. El se ocupa de tot ce inseamna logistica pe traseu, cazare pentru participanti si tot ce mai e nevoie. Cu marketingul nu stau foarte bine, dar a inceput doar de doi ani si spera sa creasca usor-usor.
Judecand dupa coada de Jeep-uri care pleaca dimineata spre munte e destul de bine, cat sa ajunga la tot satul.

Un rasarit ca toate rasariturile, intr-un decor ca niciun altul

In aceasta coada ne-am inscris si noi cuminti si am urmat procedura.
Mers 30 de minute, oprit pentru a platit taxa de intrare, mers alte 30 de minute si pornit pe jos la deal pentru a ne alege un loc de unde sa vedem “spectacolul”. E frig rau si mainile ingheata pe aparatul foto, insa micii intreprinzatori de la fata locului ofera tot ce ai nevoie – geaca, fular, manusi, cafea si ceai fierbinte – la preturi sub un dolar fiecare.  Astfel echipati ne gasim loc lejer intr-un balcon larg, desi in jur sunt vreo 200 de persoane.
Nu prea stim unde va rasari soarele, dar suntem in primul rand, asa ca e greu de crezut ca il vom rata. Mai inghetam putin, facem haz de necaz, dar in sfarsit apare si cerul incepe sa se coloreze.

E frumos, un mic munte se iveste pe fondul portocaliu-rosiatic, iar la baza lui o mare de nori imprumuta reflectia paletei de culori.
N-as putea spune ca e cel mai frumos rasarit pe care l-am vazut, dar sigur e in top. Iar spectacolul dureaza vreo ora. Ar fi fost un moment magic, de introspectie si romantism, dar multimea de persoane din jur ii rapeste aproape tot farmecul. Intre timp au devenit aproape 400 si toti se agita, se catara pe unde pot si scot toate device-urile electronice inventate in ultimii 10 ani – telefoane, tablete, camere mici, mari, cu trepied sau fara – pentru a imortaliza momentul. Se fac selfie-uri, se striga, se formeaza grupuri si usor-usor simt nevoia sa ies din multime.

Sonya s-a retras deja intr-un colt si, ca sa fac conversatie, o intreb despre Bromo, vulcanul pe care urmeaza sa ne cocotam ceva mai tarziu.
– Mogaldeata aia langa care rasare soarele e muntele, nu?
– Hi hi hi, nu! Mount Bromo is on the other side, over here, very close.
Si asa aflu ca, in timp ce stateam cu ochii pe rasarit, am ratat una dintre cele mai frumoase privelisti – Marea de Nisip cu conurile vulcanice care cresc in mijlocul ei.

Are ceva din Middle-Earth-ul lui Peter Jackson si ne-atras ca un magnet. Este de fapt caldera unui mare vulcan, care nu mai erupe cu toata puterea ca in tinerete, ci face conuri de diverse inaltimi chiar in mijlocul calderei principale. Pe cel mai mic dintre ele urmeaza sa ne cocotam noi, pentru ca este de departe cel mai accesibil si pentru ca inca ies gaze din el.
– Merita sa aruncam un ochi inauntru, ne asigura Sonya. Pai ce mai asteptam? Nu mai asteptam nimic, ne suim in Jeep si pornim, ca si de dimineata, intr-o procesiune lenta.

Marea de nisip care nu are nisip

Drumul dureaza tot vreo 30 de minute si dupa vreo 15 primim cate o masca chirurgicala, pentru respirat. Sigur ne trebuie? Sigur, pentru ca Marea de Nisip de fapt nu contine niciun firicel. Totul este praf vulcanic tasat.
Stati numai sa vedeti cand intra Jeep-urile el ce se intampla!
Si ce se intampla este ca decorul se schimba brusc. Din padurea tropicala ajungem direct in Sahara in timpul unei furtuni de nisip.

Se vede greu in zare, praful se simte cu tot cu masca, iar in jurul nostru incep sa roiasca niste “beduini” calare. Ai zice ca suntem in Indiana Jones cu oamenii desertului alergand dupa noi ca sa ne jefuiasca. E doar partial adevarat, ei vor sa ne inchirieze caii pentru a urca vulcanul mai usor. 7-8$ pentru 10 minute, la preturile din Indonezia, aduce insa un pic a jaf. Refuzam cu eleganta si o luam la picior.
Nu e usor sa mergi la deal prin praf si primul kilometru ne vlaguieste mai mult decat anticipasem. Este deja ora 8 si soarele incepe sa arda.
Noroc ca pentru partea cea mai abrupta exista trepte. Acoperite de praf si ele, vreo 250 la numar, dar e foarte bine ca exista.

Tot drumul ne-a luat vreo 30-40 de minute si la capatul lui sta craterul vulcanului Bromo. Impresioneaza prin dimensiuni si culori, mai putin prin miros si arome.
Emana gaze in continuare si este unul dintre cele mai active din Indonezia, iar asta se simte. Dintr-o gaura cu diametrul de cativa zeci de metri (cam cat cele din Siberia care au facut inconjurul internetului acum o luna) ies vapori nu doar de sulf, cum sta bine oricarui vulcan, ci si un amestec de gaze intepatoare care m-au dus cu gandul la amoniac.

Am facut greseala de a-mi da masca jos si a trage cu putere aer in piept si l-am simtit din plin, iar stomacul s-a revoltat instantaneu.  Dar una peste alta, privelistea este spectaculoasa atat catre interiorul conului ce coace in maruntaiele lui o noua eruptie, cat si catre intinderea de cenusa vulcanica prin care cutreiera nestingheriti beduini de Java, turisti, scootere si jeep-uri.

Apa de pe celalalta fata a lui Bromo

Cu urcusul pe Bromo ne-am incheiat prima parte a zilei.
Ceasul arata 10, dar noua ni se parea o ora tocmai buna pentru o siesta de dupa-masa. Aveam insa un alt loc pe lista pe care voiam sa-l vedem, asa ca siesta ne-am facut-o in masina, in drum spre Probolingo.
Despre Probolingo nu se pot zice prea multe. E la randul lui un punct de acces catre Bromo, insa se pare ca nu vede turisti prea des, judecand dupa curiozitatea cu care ne-au urmarit si salutat toti locuitorii lui pe care i-am intalnit (de la oameni pe scooter, pana la patrula politiei). Si ce e cel mai distractiv, cand intrebi de un loc de mancare ti se indica in 100% din cazuri KFC-ul din oras. Daca insisti ca vrei specialitati indoneziene ti se va indica un restaurant chinezesc care serveste de toate (inclusiv porc, “spaima” musulmanilor de pretutindeni).
Ce are insa Probolingo si nu au multe locuri in Java este un vulcan stins, cam la o ora de mers cu masina. Si, daca nu va tenteaza sa vedeti un vulcan stins, sunt convins ca v-ar tenta sa vedeti unul in care, de pe marginea calderei, curge inauntru un rau.

Se cheama cascada Madakaripura si este un loc sfant.
Stiam de el de la niste amici austrieci intalniti intamplator in Bali. Evident ca nu am retinut numele, dar “cascada de langa Bromo” e suficient cat sa il localizeze in mintea oricarui ghid. Sonya stia de el, doar ca inainte sa ajungem cu vreo 20 de minute a gasit de cuviinta sa ne taie tot elanul. Drumul urma sa dureze vreo 4 ore dus-intors si sa ne treaca de mai multe ori prin albia unui rau. Nu e alta varianta pentru ca in jur sunt doar pereti abrupti acoperiti de jungla si prin urmare ne trebuie sandale rezistente la apa, pantaloni scurti si pelerine de ploaie.
Nu ar fi recomandat sa luam camerele foto cu noi pentru ca se uda si oricum nu se poate face fara un ghid.

Iar daca vine vorba de ghid aici e “o mafie pentru ca s-au inteles toti la pret si nu poti negocia, iar de alocat se aloca prin rotatie” astfel incat nici macar nu il poti alege pe cel mai pregatit sau mai vorbitor de limba engleza.
Una peste alta, agentiile de turism ocolesc locul, iar noi, daca vrem neaparat, trebuie sa fim foarte atenti. Dar cascada e foarte frumoasa.

Dupa asa introducere si dupa dimineata plina nu ne mai ardea de nicio cascada, mai ales daca aveam de mers 2 ore pana la ea. Insa ne-am fi simtit prost sa venim atat drum doar ca sa avem de unde sa plecam. Asa ca ne-am luat inima in dinti, vorbindu-ne intre noi ca la o adica ne intoarcem fara niciun regret.

Nu stiu alte cascade vestite cum sunt, dar Madakaripurna este geniala.

Cand ajungi la baza ei te afli de fapt inauntrul unui con vulcanic, si deasupra ta, la 150-200 de metri, pe un semicerc, se varsa un mic rau. In unele locuri peretele este plin de vegetatie si apa se sparge de frunze cazand in stropi ca o ploaie torentiala de vara. In altul, cade drept, cu putere, de-a lungul unui perete pe care l-a slefuit in mii de ani. Iar tu te plimbi pe sub ea de-a lungul unui rau ce porneste la vale, printr-o crapatura in peretele craterului.
E bine sa ai la tine o pelerina de ploaie, mai ales daca ai camere foto la care tii (dar daca nu ai pelerina, sunt destui dispusi sa iti vanda cu mai putin de 1$ bucata), insa o poti face la fel de linistit in tricou bucurandu-te de apa rece care cade de sus. E bine sa ai grija, pentru ca pe alocuri va trebui sa te cateri pe stanci ude si alunecoase, dar drumul in sine e usor si nu dureaza mai mult de 30-40 de minute.
Eram singurii turisti straini aici si nici indonezieni nu erau mai mult de 10, asa ca pentru prima data in Java ne-am putut bucura de liniste.

Aproape ca nu mai conteaza motivele pentru care acest loc nu face parte din circuitul turistic. E bine ca in cea mai populata insula a Indoneziei, inca mai ai locuri unde sa te simti fermecat si sa te bucuri netulburat de natura. Pentru noi a fost o inchieiere cum nu se putea mai buna.  Nu atat a uneia dintre cele mai lungi zile din itinerariul de pana acum, dar si a intregului periplu prin Java.

A doua zi urma sa revenim in Bali pentru 3 zile de liniste intr-un loc pe care cu greu l-am gasit pe Google Maps. Nici soferul nu l-a gasit cu usurinta, dar atunci cand a facut-o a ramas cu gura cascata ca si noi. Avem o plaja cu nisip negru pe care nu trebuie sa o impartim decat cu cativa pescari, doua vaci si un restaurant traditional. Si de-abia asteptam sa povestim in detaliu.

Bogdan

Sfaturi utile:

• inainte de a porni catre Bromo, recomandam aprovizionarea de la supermarket cu apa si ceva mancare, pentru ca in Tosari nu exista prea multe optiuni, iar preturile sunt ca in varf de munte;
• intrarea in Parcul National in care este vulcanul costa in jur de 150 – 200.000 rupiah (13-17 USD/pers.), iar inchirierea unui jeep este in jur de 400.000; greu de negociat la fata locului, toti cer acelasi pret si tin de el
• este necesara masca impotriva prafului pentru drumul prin Sea of Sand;
• drumul din Probolingo pana la cascada Madakaripurna este prost, plin de gropi sanatoase si ingust; ca atare, desi este aproape, dureaza cam o ora;
• cascada este un loc complicat de vizitat in sezonul ploios din Bali (aprox. octombrie-martie), pentru ca raul prin care mergi se umfla foarte mult;
• desi intrarea are un pret bine stabilit (e adevarat, simbolic) de 3000 rupiah, pentru vizita ghidata pretul a fost de 100.000 rupiah (8,5 USD) si bacsis; problema este ca acesti ghizi nu aduc plus-valoare informativa, nevorbind engleza, dar te ajuta la traversarea raului prin cele mai bune vaduri.

Pe unde am mai ajuns, ce am vazut si ce am experimentat in Indonezia:

• Trei Gili-uri (mic insulite), fiecare cu specificul ei.
• Petrecere in mijlocul marii pe Dragoon Boat;
• Efectul Eat, pray, love in Ubud;
• Templele si cultura balineza;
• Plajele din Bali;
• Jurnal de suf;
• Libertatea din Lombok;
• Cele mai spectaculoase temple din Indonezia: Borobudur si Prambanan;
• Yogyakarta si sultanii sai.

Comentarii

Citeste mai departe

Jurnal de surf – Lectia 2 (nu te lupta cu marea, n-ai nicio sansa sa castigi)

Jurnal de surf – Lectia 1 (drum lung pana departe)

Trei Gili, sa ai de unde alege