Zece sultani si un palat in Yogyakarta (Java)

De cand am aterizat in Denpasar si pana acum, am vorbit doar spaniola.
Cum s-au aranjat asa lucrurile, nu stiu. Mai intai am stat cateva zile in sud-estul Bali-ului in casa unor expati spanioli, apoi ne-am “pricopsit” in Yogyakarta cu un ghid vorbitor de spaniola. Cum ajunge un indonezian sa vorbeasca spaniola?
Pai se duce sa studieze in State, in Minneapolis si nimereste intr-o comunitate de mexicani! Cum vorbea mai bine spaniola si evident ii facea placere sa o exerseze cu noi, a ramas limba oficiala a turului nostru prin Yogyakarta si imprejurimi.
Recomand un ghid, mai ales la prima vizita! Aici mai mult decat in alte parti de pe glob, chiar si pentru temerarii si intreprinzatorii care se descurca singuri de obicei. Cu toata documentarea de pe net, la fata locului lucrurile stau diferit si risti sa nu intelegi mare lucru fara explicatii suplimentare.
Un exemplu elocvent: Palatul Sultanului.
Desi Indonezia este cea mai mare tara musulmana democratica, au un sultan!
Statutul este unul onorific in zilele noastre, ca recunostinta pentru ca, in secolul trecut, dupa cel de-al doilea razboi mondial cand olandezii s-au intors sa recucereasca Java de la japonezi, capitala Jakarta s-a transformat intr-un haos, iar sultanul din Yogyakarta a primit migrarea nucleul de javanezi aici.
Ca recunostinta, al X-lea sultan al Indoneziei locuieste aici, impreuna cu unica sa sotie. Cele 5 fete sunt mari acum si s-au raspandit prin lume.

Daca vizitezi locul fara un ghid, zau ca nu e mare lucru si poate fi bifat repede.
Arhitectura nu impresioneaza, chiar daca padocurile sunt decorate cu marmura de Carrara, candelabrele sunt din sticla de Murano, iar in colturile spatiilor se gasesc obiecte de ceramica de China. Incaperile prin care trecem au functionalitati diferite: de primire, de odihna, de spectacole cu marionete sau de receptii.
Cu aceste putine lucruri si cu un ghid de la palat (previzibil deja, vorbitor de spaniola invatata acolo), se tese insa si povestea sultanilor anteriori, presarata cu detalii picante despre viata lor sentimentala si modul in care se reprezinta semintia lor.
Fiecare sultan are un arbore in care erau simbolizate diferit fetele si baietii avuti (cu zecile, imposibil sa ii retina pe toti dupa nume), sotiile (in general 4) si pasiunile sale lumesti.
Mai aflam ca azi, garzile de la palat sunt ornamentale, formate din javanezi varsnici, care inca scriu in sanscrita. De altfel se invata si in prezent in scoli.
Ne mai zgaim la o reprezentare a Zeului Timpului si apoi ne minunam ca este de fapt calendarul javanez, dupa care suntem in 1947.

Cu un zambet larg si cu un Ciao!, ghidul din palat ne pofteste catre iesire.
Urmatoare oprire este un spatiu care ne-a placut foarte mult: castelul de apa.

Tamansari, unde sultanul devenea un voaiorist

Foarte aproape de palat, incepe o gradina cu functionalitati diverse: spatiu de meditatie, de odihna, de aparare, toate pentru familia regala. Dateaza de la mijocul sec. al XVIII-lea, iar din cele 4 zone distincte care alcatuiesc complexul, doar cea cu piscinele se pastreaza bine si da o masura a vietii curtezanelor dincolo de val. Sunt doua porti de acces care duc intr-o mare curte octogonala cu bazine si sculpturi. Din turnul central, sultanul obisnuia sa isi observe fiicele si concubinele din piscine.
Intregul ansamblu sta sub ocrotirea Zeului Timpului.

Relativ recent, in 1950, pamantul din jurul piscinelor a fost dat in folosinta locuitorilor orasului, pentru a-si constui acolo case si a-si face un rost, cu unicul amendament ca nu il pot vinde. Ne-am plimbat pe stradute pitoresti, cu ricse in poarta si mestesugari priceputi in arta construirii papusilor pentru spectacole.

Sunt doua tipuri de marionete:

marionetele tridimensionale, asemanatoare cu papusile, realizate din lemn si apoi pictate manual. Cu ajutorul lor se povestesc istorii precum Ramayana si Mahabharata, spectacolele tinandu-se chiar in palat.
marionetele plate, realizate din piele de vaca si asamblate cu un fel de capse pentru ca personajele ilustrate sa aiba articulatii mobile. Au diferite dimensiuni si pot ajunge la un grad de refinament uimitor. Imaginati-va ca cineva, dupa ce le traforeaza, incepe sa le picteze manual, cu zeci de detalii si de culori. Rezultatul este un obiect delicat si expresiv, de care te poti indragosti usor, chiar fara sa-l vezi intr-un spectacol de lumini si umbre.

Piata de pasari

Musulmanii nu au caini pentru ca saliva lor este considerata impura. Ca atare, le plac pisicile, dar mai ales pasarile.
Pentru un javanez sunt importante 5 lucruri, fara de care viata lui este considerata incompleta:

sa aiba o sotie, respectiv un sot;
sa aiba o casa;
sa aiba un mijloc de transport (calul traditional fiind azi inlocuit cu scooterul, in cele mai multe cazuri);
sa aiba un mijoc de protectie;
sa aiba macar o pasare in casa.

Remarcasem noi pe strazi ca in fata fiecarui magazin sau case particulare atarna o colivie cu cel putin o pasare. Cele cantatoare par a fi apreciate cu prioritate, iar penajul colorat le face foarte atractive.

De aici si pana la Piata de Pasari, banuiesc ca a fost un pas mic.
In Indonezia nu este ilegal sa te duci si sa prinzi cu sutele pasari pentru a le ingramadi in colivii si a le scoate la vanzare. Doar anumite specii, considerate a fi in pericol de exerminare, sunt protejate prin lege. Ca atare, javanezul intreprinzator nu le scoate la aratat in fata magazinului, ci le tine pitite in interior.
Recunosc ca este o priveliste pe cat de fascinanta (ca altfel nu am putea vedea atatea specii de pasari la un loc), pe atat de traumatizanta pentru o persoana care ocoleste si in Romania petshop-urile. Sunt zeci de mii de pasari, de la cele mici precum vrabiile, pana la papagali si cocosi complet negrii (care au si carnea si oasele negre).

Pierdute printre pasari se vad si cateva pisici, iepuri, geko si vreo zece caini. La intrarea mare, un bazin cu putina apa este casa pentru testoase acvatice de mari dimensiuni, iar alaturi este cusca unui piton. Ghidul nostru si-l aminteste de cand era el copil, asa explicandu-se si dimensiunile gigantice la care a ajuns.
Am plecat mai departe cu sentimentele incolacite in stomac, nestiind daca sa deschid subiectul “drepturile animalelor” cu ghidul sau nu, cunoscand acum un pic din predispozitia localnicilor de a evita conflictele.
Cateva zeci de minute mai tarziu, dupa un drum scurt printre campuri de orez, am dat peste un indonezian dezghetat, om de afaceri prosper. Cu ce se ocupa el? Cu facutul si vandutul cafelei. Dar nu orice fel de cafea.

Cea mai scumpa cafea din lume

In Indonezia cafeaua este foarte buna, spune Bogdan, bautor pasionat. Cum eu nu pot aprecia, il cred pe cuvant si accept intrigata sa mergem sa vedem (pentru a nu-stiu-cata-oara de cand am plecat de acasa) cum se face cafeaua asta.
Deabia cand ajungem la locatie si vad cativa civeti imi dau seama despre ce cafea este vorba.

“Hello, my friends! Ati vazut The Bucket List?”, ne ia direct in primire proprietarul afacerii, un indonezian rotunjor, mare combinator dupa rasul contagios si relaxarea pe care o afiseaza.
Noi ne uitam usor incurcati si el ne lamureste: “Asta este cafeaua pe care numai Jack Nicholson si-o poate permite!”
Ma intreb de ce nu pomeneste si de Morgan Freeman, dar pana la sfarsitul conversatiei imi dau seama ca el se identifica cu personajul interpretat de Jack Nicholson in film, nu cu cel jucat de Freeman.

Numele indonezian al civetelui, un mamifer cu o viata nocturna in cea mai mare parte a timpului, ce traieste din zonele tropicale ale Asie si Africii, este luwak.
Particularitatea lui si legatura cu cea mai buna cafea din lume este ca…o trece prin propriul tract intestinal.
Mai exact, cele mai apreciate boabe de cafea sunt cele care au fost ingerate si apoi defecate de civeti.
Mamiferele acestea, pe langa curiozitatea debordanta si dorinta de a gusta chiar si caietul pe care il aveam la mine, au un nas fin si o preferinta clara pentru boabele de cafea cele mai bune. Numai pe acestea le mananca, iar apoi cineva culege materiile fecale eliminate.

Procesul de prelucrare este urmatorul: se ia rezultatul “muncii” luwak-ului (ideal in primele 2 saptamani dupa “productie”, altfel bobul de cafea se deterioreaza) si se lasa la uscat la soare. Daca va intrebati cum miroase, va spun ca nu muta niciun nas din loc, e aproape imperceptibil si oricum, nu miroase rau.
Dupa ce se usuca suficient, sunt indepartate materiile fecale de desupra si raman doar boabele de cafea care sunt curatate si uscate din nou. Apoi, intra in procesul normal de prajire, 2 ore pe zi timp de 3 zile.
In etapa aceasta da, miroase tare! Si miroase minunat!
De ce este aceasta cea mai buna cafea din lume? Pentru ca procesata in acest mod sucurile digestive extrag din boabe toata aciditatea naturala si ramane in loc o cafea tare, cu gust impecabil, dar foarte usoara pentru stomac. Pretul ridica un pic aciditatea: 100g costa la fabrica (pentru turisti) 500.000 rupii (adica 42,5 USD), iar in Europa se pare ca poate ajunge pana la 600 USD.

Proprietarul se lauda cu faptul ca la el, cafeaua este facuta din boabele provenite de la civeti salbatici. Are oameni care merg pe plantatiile de cafea din jungla si aduna resturile acestor animale.
Ne spune acest lucru pentru ca sunt multi fabricanti care cresc civeti in captivitate si le dau de mancare boabe si atat. Pentru o cafea buna e nevoie insa de un civete hranit corect, cu tot ceea ce mananca el in mediul natural.
Si apropos, stiti ce-i place sa manance cand nu cauta boabe coapte de cafea? Cobre. Nici mai mult nici mai putin. Ii plac, stie sa le vaneze si este pradatorul lor numarul 1.

“Dar nu e ilegal sa existe aceste mamifere in custi?”, ma aventurez eu.
Vai, si ce primesc la schimb este mai mult decat imi doream: nu numai ca nu e ilegal, dar ce ne tot smiorcaim noi cu drepturile animalelor si ale omului, cand olandezii care au cucerit Java au omorat pe capete localnici?
Dar cand spaniolii au distrus si aproape ras de pe fata pamantului prin bolile introduse pe nativii din America de Sud? Si, ca sa lasam trecutul in urma, ce parere am eu, ma intreaba omul nostru, despre brandul Hermes si despre cucoanele care platesc mii si zeci de mii de euro ca sa isi atarne de brat genti din piele de crocodil si de sarpe?! A?!
Omul este calatorit in Europa, casatorit cu o olandeza si are si o fabrica de marochinarie din piele de sarpe local! Imi da o poseta sa ma uit la ea. Nu o vreau? E doar 1500 USD! Sunt bulversata de contradictia si de fantasticul situatiei.
Dar, hey, asa este lumea, surprinzatoare!

Mestesugul local al batikului

Tehnica decorarii textilelor folosind acoperirea partiala si succesiva cu ceara este un mestesug pe care l-am apreciat si cautat de cand am ajuns in Yogyakarta. Desi exista si in alte tari (de exemplu China, India si Nigeria), batikul indonezian este cel mai cunoscut.
Vazusem in magazine haine sau picturi realizate prin acest procedeu si ne-am bucurat cand ne-a anuntat ghidul ca urmatoarele doua opriri sunt la o fabrica de textile, axata doar pe aceasta etapa de decorare, apoi la un atelier de pictura.
Ca metoda de lucru, tehnica batik este foarte migaloasa: linia si punctul (tik) sunt principalele expresii grafice folosite pentru a realiza o forma, picurand printr-un instument numit canting ceara fierbinte.
Pentru a da culoare, piesa se scufunda in pigment, ce este acoperit de ceara ramanand intact. Daca modelul are mai multe culori, procedeul se repeta pentru fiecare in parte, indepartand ceara precedenta cu apa clocotita.
Trebuie spus ca modelele se pot realiza manual sau cu ajutorul unor sabloane, pentru eficienta.
In cazul picturilor, treaba este si mai complicata.
Am vizitat trei sectiuni dintr-un atelier: in prima incapere am incercat si noi sa facem un model cu acel instrument special, care vine in variante cu orificii diferite, pentru linii mai groase sau mai subtiri, in a doua erau expuse tablourile elevilor, realizate pe suport de bumbac, iar in a treia lucrarile maestrilor, toate executate pe matase naturala.
Modelele sunt dintre cele mai diverse, iar culorile sunt o nebunie. Vii de ies din tablou si in combinatii pe care eu nu as fi indraznit sa le fac niciodata.
Toate lucrarile expuse sunt de vanzare, iar preturile variaza intre 20 si multe sute de dolari, depinzand de dimensiune, de artist si de capacitatea de negociere.

Mestesugul local al bijuteriilor de argint

Daca tot am apucat-o pe latura artistica, nu am vrea sa ne oprim la o fabrica si sa vedem cum se fac bijuteriile aici?
Chiar daca se implineau 20 de ore de cand mancasem serios ultima data, am acceptat cu placere invitatia ghidului.
Fabrica pe care am vizitat-o se numeste HS Silver si, din cate mi-am dat eu seama, realizeaza o serie de bijuterii care seamana cu tehnica batikului: din linii si puncte de argint.
Am vazut etapa in care se ia argintul tras in sarma si trece prin mainile dibace ale unor femei ce il modeleaza in diferite forme, apoi este predat domnilor (ce lucreaza in partea opusa a incaperii) care curata si dau luciul specific argintului folosind polisarea si un fruct anume – lerak- ce face o spuma ca de sapun, cu care se da un luciu deosebit piesei finisate.
Circuitul se incheie fireste in magazinul fabricii, din care nu stii ce sa alegi mai intai, asa de multe optiuni sunt.

Ca premiu pentru imersiunea in cultura javaneza, am fost rasfatati cu o masa intr-o locatie deosebita, aproape de Palatul Sultanului, unde o doamna acompaniata la Gamelan (ansambu de instrumente) de catre un muzician maruntel, ne-a facut o demonstratie de cum se simteau sultanii cand serveau masa.

Sfaturi utile:

din Bali se poate ajunge in Java, in Yogyakarta cu busul + ferry + bus din nou sau tren. Dureaza mult, o zi intreaga, pentru ca se circula dificil, mai ales in Java. De aceea, optiunea zbor este mai buna, biletele pornind de la 60 USD/sens.
Yogyakarta (orasul pacifist) este o regiune speciala pentru ca a fost capitala in trecut, iar acum este un oras cultural, cu cea mai mare universitate din Java (200.000 studennti/ciclu);
sultanul actual este guvernatorul Yogyakartei. Cum nu are decat fete, cel mai probabil mostenitorul sau va fi fratele lui. Pentru turisti, existenta sultanului inseamna gasirea cu greutate a berii si a carnii de porc.
o masa indestulatoare luata in zona turistica,pentru doua persoane, variaza intre 200.000 si 250.000 rupii (IDR), adica intre 17 si 22 USD.