Nimeni nu pronunta numele intreg al acestui oras din Indonezia.
Toata lumea il prescurteaza si il stalceste in functie de dialecul local, dar cel mai des este reconoscibil dupa denumirea veche, prescurtata, “Jogja”.
Din fericire, in Indonezia se foloseste alfabetul latin, o influenta clara a olandezilor care au dominat insula Java sute de ani, beneficiind in urma comertului cu mirodenii si a altor bogatii. Trebuie spus ca Indonezia este o tara bogata in resurse de tot felul.
“Dar toate acestea sunt lasate in urma”, ne asigura ghidul pe care l-am primit de la partenerii nostri locali, referindu-se la perioadele de ocupatie. Indonezia creste, iar Java este centrul ei. In jur de 145 de milioane de oameni traiesc aici, adica 80% din populatia tarii! 145 de milioane intr-o singura insula!
Numarul ma copleseste si ma gandesc cu groaza cum o sa ne descurcam in traficul din Jogja. Vazusem o mica mostra in Bali, dar acolo macar aveam scooter si puteam opta pentru o zona mai retrasa.
In orasele mari din Java, chiar si ca pieton, traversatul strazilor este un risc.
Ritmul orasului si circulatia
Ati jucat vreodata Bricks? Jocul acela in care pe ecran coboara cubulete in diferite forme, iar tu trebuie sa le organizezi. Pe masura ce avansezi si esti mai abil, viteza cu care coboara formele creste pana cand nu mai reusesti sa procesezi ce ai de facut si esti coplesit.
Ei bine, asa este traficul in orasele mari ale Indoneziei, cu o mentiune: aici “jocul” incepe direct de la cel mai inalt nivel, inmultit cu stimularea tuturor simturilor.
Zgomotul este primul indicator.
Motoarele miilor de scootere zbarnie, huruie si trosnesc asurzitor. Oamenii mici de pe ele, cu sau fara casca, dar cu masca sanitara si haine groase (desi sunt peste 30 de grade in Jogja acum) le manevreaza cu abilitate printre sute de masini.
Se conduce pe stanga, probabil o influenta a japonezilor, care au cucerit insula de la olandezi, pentru doar trei ani, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Urate vremuri, zic localnicii!
Apoi, daca insisti sa te plimbi pe strazi mai mult de o ora, aproape ca te transformi intr-un dragon ce scuipa funingine.
Intelegem repede de ce masca, cu Hello Kitty sau nu, lasa in urma nivelul fashion si trece in cel utilitar.
Nici ochii nu iti sunt menajati, sa zici ca te poti baza pe ei, pentru ca incep sa usture ca dupa o noapte intreaga de clubbing.
Ne-am asezat voit intr-un scuar al unei intersectii mari, sa vedem ce se intampla la stop. Oh! Toata lumea incolonata aparent ordonat, isi da drumul pe verde cu acceleratia turata.Scooterele transforma strazile cu maxim doua benzi pe sens in autostrazi, iar coada de mopede arata ca o cometa.
E un haos organizat, se pare, pentru ca nu au multe accidente! Tocmai pentru ca traficul este asa de intens, toata lumea este extra-atenta, desi nu pare.
Nici macar sensurile de mers nu se respecta, pentru ca ricsele, bicicletele si unele scootere nu au nicio problema sa merga pe contrasens, pitite pe langa trotuar.
Pe care oricum nu poti sa mergi, deoarece javanezul intreprinzator si-a mutat businessul in strada si trebuie sa ocolesti tot timpul tarabe, marfa, cearsafuri cu obiecte marunte de vanzare si vesela ce asteapta sa fie spalata.
Trecerile de pietoni sunt o gluma grafica.
Diferentele nu se privesc cu ochii inrositi
Poate ce va povestesc pare oribil, dar nu e daca stii la ce sa te astepti si vrei sa privesti cu mintea deschisa spectacolul strazii!
Pana la urma, calatoresti tocmai pentru a primi altceva decat confortul de acasa. Si nu castigi nimic daca judeci totul prin prisma a ceea ce ti se pare tie normal si corect. Am facut eu asa la inceput si nu am ajuns nicaieri.
Lumea asta este si ea prinsa in globalizare si capitalism, insa oamenii din Yogyakarta ne opresc pe strada cu un zambet cat toata fata, adresandu-ni-se cu “Hello, Miss/Mister! Where are you from, Miss/Mister?”.
“Romania! Do you know Romania?”
“Oooooooooooo, Romania? Very-very far away!”, se mira sincer majoritatea, rotunjidu-si buzele din zambet in admiratie.
Si nu, nu incearca sa imi vanda nimic aici. Nu e ca in locurile turistice.
Proprietarii sau vanzatorii care stau in pragul magazinelor cu ochii in smartphone-urile de ultima generatie se opresc din butonat, casca gura curiosi si ne petrec cu privirea. Mai multi ne saluta si se inclina usor. Il gasim foarte placuti si ne continuam drumul catre strada cu restaurante, intr-o zona mai turistica a orasului.
Ma gandesc scurt daca sunt imbracata potrivit, pentru ca in Java sunt majoritari musulmanii suniti. Ma uit in jur si concluzionez ca sunt moderati si toleranti. Vad atat femei cu capul acoperit, javaneze imbracate moderno-auster, dar si turiste in pantaloni scurti si maieu fara spate. Sunt ok, nu-i ofensez!
Cum negociezi in Yogyakarta
Ajungem pe strada Prawirotaman, plina de fanioane colorate de la festivalul ce a sarbatorit independenta Indoneziei luna trecuta. Pe o parte sunt ricse (becak se numesc aici) in care motaie conducatorii lor. Unii sunt prea molcomi ca sa ne “agate”, dar un altul se infige in fata noastra:
“Transport, transport?”
“No, thanks, maybe later,” mintim noi ca sa nu refuzam sec.
Pe partea opusa a trazii sunt ATMuri, hosteluri si restaurante. Ochim unul fara multe deliberari si comandam trei feluri, ceea ce noi nu faceam niciodata in America de Sud.
Ne permitem rasfatul pentru ca nu am mai mancat de cu seara si deja prima noastra zi in Yogyakarta alerga catre dupa-amiaza.
Primim asa: salata de fructe (tipic indonezian este un mix de pepene rosu, papaya si ananas), rulori de primavara cu legume, nasi goreng (orez prajit) cu ou si carne de vaca, turte de soia, iar la desert clatite cu ciocolata alaturi, la paharel.
Restaurantul asta, Hanis, desi nu pare cine stie ce, trebuie ca are cel mai creativ bucatar din zona! Uitati cum aranjeaza el “dish-ul”, pe o frunza de palmier si cum orneaza salata cu o capsuna, orezul cu un mot de frunza, iar desertului ii acorda o atentie speciala, ca sa plecam multumiti!
Ne bucura toate simturile si totodata ni le atipeste.
Nu mai avem stamina sa facem pe jos drumul pana la hotel.
Sa luam o ricsa? Oare cat o fi?
Totul se negociaza cu indarjire aici, obicei cu care noi, europenii, nu suntem obisnuiti si de cele mai multe ori, chiar daca stim ca urmeaza sa platim de 10 ori mai mult, o facem doar ca sa sarim aceasta etapa.
Evident ca omul de rand din Indonezia nu se gandeste la turism sustenabil, la clientul pe care e bine sa il pastreze ca sa revina! Omul de rand traieste acum, o data si gata, cat se poate de intens.
Discutam intre noi cum sa negociem. Sa zicem 10% din pretul propus cum ne-a invatat un expat in Bali sau 50%, ca aici, in Java, lumea este mai asezata?
Nu apucam sa ne sfatuim, pentru ca il auzim printre mopede turate pe amicul de mai devreme: “Transport! Transport! You promised later! I waited for you!”
Ne-a prins, scapare nu-i!
Ne codim si dansam in jurul pretului, omul nostru la fel, pluseaza si apoi se retrage.
Bogdan face din mine personajul negativ, eu joc rolul politistului rau, ma incrunt si pufnesc, doar ca sa vad ce efect obtin de partea cealalta.
Cu (in)abititatile noastre de negociatori, obtinem un discount de 25% si ramane de platit in jur de 1,3 USD. Nu stim daca e pretul corect sau nu. Hotelul este cam la 1km distanta, insa omul trebuie sa pedaleze si nu e asa de usor cu doi straini care deabia incap in ricsa facuta pentru indonezienii mici de statura, aparent fragili si slabuti.
Stam unul mai in fata si unul mai in spate ca sa incapem pe bancheta, iar omul nostru incepe sa turuie.
Povestea unul balinez venit in Java
Are 40 si ceva de ani, mai inalt un pic decat media javanezilor, pielea arsa de soare si o familie cu 4 copii in Bali, de unde este si el. Sunt numai fete, le iubeste ca pe ochii din cap. Si-ar dori si un baiat, insa.
Le vede doar o data pe luna, cand se duce cu busul acasa, in insula vecina.
Mananci o paine din Yogyakarta pana in Bali, mai precis o zi si o noapte, cu traversarea marii imbarcat pe un ferry cu tot. In plus, e scump.
Il intreb de unde a invatat engleza. Chiar daca vorbeste stricat, ne impresioneaza prin coerenta.
Imi raspunde ca in aproape 30 de ani de cand lucreaza, a avut timp sa invete de la noi, turistii. Bogdan il tot intreaba de fauna locala, vrea sa stie unde putem vedea serpi.
“Snakes? I know where! We go now!”
Nu-nu-nu, nu acum, stai asa, ca vrem doar sa stim.
Ne spune ca cel mai la indemana este in Piata de Pasari.
In natura nu mai sunt multi, pentru ca insula e foarte populata si, in plus, pentru ca sunt atat de gustosi si datatori de energie, incat i-au mancat…
Dar tot nu se lasa pana cand nu ne duce el undeva sa vedem batik, o forma de pictura pe material textil, specifica locului.
Ne asteapta cuminte un sfert de ora, apoi reincepe sa ne prezinte atractiile orasului. Gafaie usor, pentru ca drumul este un pic la deal.
Ne simtim prost si il intrebam daca sa ne dam putin jos.
“No, no, no!” E greu, dar asta e meseria lui. Nu i-a placut sa fie taximetrist in Bali, asa ca ricsa este totul pentru el.
Intre timp trecem cand pe contrasens, cand prin mijlocul intersectiilor, prin marea de scootere si masini ce vorbesc din claxoane. Din cand in cand ne mai sufla cate un autobuz, dar ne redresam si mergem mai departe.
Nu mai avem mult si omul are experienta, nu?
Il intreb unde locuieste cat timp lucreaza in Jogya. A inchiriat o camera sau cum?
Omul izbucneste intr-un ras puternic ce acopera pentru cateva secunde haosul din jur.
“No, ma`am! I live here!” Si bate cu o mana spatarul ricsei.
“This is my home, my work, my life!”
Aproape ca imi dau lacrimile instant, dar il simt fara nicio urma de auto-compatimire, ca si cum ne-ar relata un fapt oarecare.
Intorc doar putin capul si il vad inca zambind, amuzat de intrebarea mea prosteasca.
Prima zi in Yogyakarta s-a ascuns de tot in intunericul noptii, cu zeci de intrebari si nelamuriri despre lumea aceasta imperfecta.
Insa zilele urmatoare insa, aveam sa descoperim lucruri si locuri uimitoare, care sa ne puna in context primele observatii.
Sfaturi utile:
- sunt de ajutor (si foarte apreciate) cateva cuvinte invatate in limba indoneziana (bahasa indonesia), precum: Hai! (pentru un salut scurt si informal), apa kabar? (ce faci?), terima kasih (multumesc), permisi (ma scuzati), ya (da), tidak (nu), satu (unu), dua (doi), tiga (trei), empat (patru), lima (cinci);
- e-ul nu se citeste niciodata, din cate am remarcat noi: ei zic la Mie Goreng (taitei prajiti) “mi goreng”, la empat zic “mpat”, la Muntele Merapi, un vulcan langa care este amplasat Yogyakarta, “Mrapi”;
- toata lumea se descalta inainte de a intra in casa. In temple, nu mai zic.
- mana stanga nu se foloseste pentru nimic ce are legatura cu interactiunea cu o alta persoana. Toate gesturile se fac cu dreapta.
- gesturile largi, tipetele si manifestarea nemultumirii nu sunt apreciate, pentru ca ei evita in general conflictele si vor spune ca tine, ca sa te linisteasca, dar vor face ca ei.
- da, nu inseamna intotdeauna da. Din acelasi spirit de politete sau pur si simplu pentru ca nu inteleg ce ii intrebi, prefera sa fie pozitivi si sa zica da.
- indonezienii sunt curiosi. Pentru ei este normal sa te intrebe ce varsta ai, daca esti casatorit sau nu, cu ce te ocupi si ce religie ai. Important este sa nu spui ca esti ateu, pentru ca in Indonezia sunt recunoscute 5 credinte, dar ateii nu.
