Mendoza, capitala vinurilor si a sporturilor montane

Argentina, Destinatii, Experiente, In locuri deosebite Nici un comentariu 5

Atunci cand faci planul excursiei in Argentina, cateva destinatii sar in ochi.
Desigur Buenos Aires, poarta de intrare cea mai la indemana.
Apoi Patagonia, cu ghetarii si privelistile incredibile, la egalitate cu Iguazu Falls, poate cea mai spectaculoasa suita de cascade din lume. De-abia apoi apar Anzii, intai cei de nord, cu punct de intrare Salta si undeva pe locul 5-6 Mendoza, un oras de la poalele Anzilor centrali.
E usor sa il excluzi de pe lista intre atatea atractii daca nu esti pasionat de vinuri sau, daca il incluzi, sa il vezi doar ca un stop de o noapte-doua in drum spre Patagonia sau Chile. Noi l-am pus insa in capul listei si aici va ramane de fiecare data cand vom reveni in zona.

Primul semn ca am ajuns unde trebuie

Drumul din Cordoba pana aici durase 12 ore (de la 8 seara la 8 dimineata) timp in care reprizele de somn de cate o ora, intre opriri, mai mult ne obosisera decat sa ajute la ceva. Tocmai se crapa de ziua, nu erau mai mult de 5 grade, si cu ochii cazuti si cearcane impresionante ne taram cu bagajele dupa noi in cautarea unei cafele si al unui mic dejun oarecare. Dar, pe masura ce iesea soarele, in departare deveneau vizibili Anzii. Putin din ei, cateva coline si un varf inzapezit in planul al doilea, dar suficient cat sa ne inveseleasca.
Cu muntii atat de aproape, nu avea ce sa fie rau.

Dupa o cafea scurta, o piramida de medialunas (cornulete cu miere de dimensiunea unui croissant, care merg de minune cu un Submarino) si un drum de 15 minute cu taxiul am ajuns la gazda noastra care ne-a prezentat camera. Am inchiriat o incapere intr-o casa pe pamant, foarte cocheta, in cartierul Mendozei numit Dalvian.
Pe post de decoratiune, pe unul dintre pereti trona agatat un snowboard vechi, din vremurile de inceput ale sportului, si o colectie impresionanta de sticle de vin goale.
Al doilea semn era clar si nu mai lasa loc de nici un dubiu, nimerisem exact unde trebuie.

De altfel, pentru cele doua motive am si pus Mendoza cap de lista:

1. Este cea mai vestita regiune a Argentinei in ceea ce priveste vinurile (in special Malbec si Torontes);
2. partiile de ski, Las Lenas fiind unul dintre cele mai bune locuri pentru powder off-piste din Anzi.
Ce aveam sa descoperim insa, este ca din punct de vedere culinar, nu doar vinurile sunt extraordinare aici si ca, in ceea ce priveste activitatile sportive, ai tot ce vrei legat de munte la nivel de top.

Suna tentant? Iata ce poti face aici timp de, sa spunem, o saptamana:

In primul rand, trage un pui bun de somn! Iti va prinde bine in zilele ce urmeaza si drumul pana aici nu are cum sa fie altfel decat obositor.

Apoi, poti incepe usor, testand vinurile.

Te vei intalni cu ele peste tot in zona si e bine sa stii la ce te bagi. Cel mai cunoscut e Malbec, un vin rosu al carui strugure creste cel mai bine aici in ciuda incercarilor de aclimatizare in alte tari. E sec, dar usor de baut, deseori cu arome de fructe. Mai ales cand e proaspat.
Invechit, imprumuta usor din esenta lemnului, dar fara sa fie in vreun fel deranjant. Merge cu orice, iar o sticla ceva mai pretentioasa chiar merita. Nu sunt vreun mare cunoscator, dar imi place un vin bun; insa cele vechi, de obicei mi s-au parut exagerat de seci si dure la gust. Nu si Malbec-ul, care iti va gadila papilele gustative delicat si divers, in ciuda varstei. Merge la orice fel de mancare si o completeaza de minune.

Nu uita insa sa incerci si un vin alb, cel mai spectaculos fiind Torrontes-ul.
Nu stiu cum reusesc ei aici, dar, ca si Malbec-ul, este complet atipic. Buchetul iti da senzatia unui vin dulce aromat, lucru pe care eu unul nu-l apreciez deloc la un vin alb. Gustul este un sec lejer, putin acid, fara sa fie spumos. Pentru o poveste cu amicii sau o seara linistita se potriveste la fix.

Unde testezi vinurile astea, conteaza mai putin. Regiunea are atatea podgorii vestite incat iti trebuie o saptamana doar sa le treci in revista. Alege cateva fie din Maipu, fie din San Juan de Cuyo, ambele sate la 20 de km distanta de oras, la baza unor coline. Noi l-am ales pe cel din urma si am facut turul pe biciclete.

Programul e simplu: cativa kilometri de plat pe drumuri forestiere, in timp ce in zare se vad muntii, dupa care am ajuns la podgorie, unde am testat cateva tipuri de Malbec; apoi, repetat la o a doua podgorie. De cate ori se poate, dupa gust, puteri si in functie de vreme. Noi ne-am dedicat cam mult degustarilor si, dupa 2 repetari, era deja seara si frig. In timpul verii insa se poate mult mai mult.

CABALGATA

Nu-ti place bicicleta sau crezi ca nu merge vinul pe stomacul gol, nu e problema? N-o fi prin definitie patria gaucho aici, dar calul este la mare pret si are o veche traditie.
Poti opta pentru un tur calare prin aceleasi coline, dar fii pregatit pentru the real-deal. E vorba de calarie adevarata, timp de 2-3 ore, de multe ori la trap si nu de vreun tur plictisitor unde cai mici merg la pas, ca sa nu chinuie turistii.

Si, ca sa fie experienta completa, totul se incheie cu un gratar traditional de vita, vin excelent, care vine el la tine, si nelipsitul mate. Daca te tin salele si posteriorul (pentru ca e nevoie de ceva adaptare si rezistenta pentru a calari pe bune) si activitatea asta se poate repeta, traseele sunt nenumarate si extrem de ofertante.

Indiferent de activitatea pe care o alegi mereu in departare vei zari muntii. Pe 3 planuri.
Precordilliera are 2000 si ceva de metri altitudine, este cea mai aproape, insa arata ca si cum ar fi niste coline. Asta pentru ca in spatele ei, in planul 2 se afla Cordilliera Centrala, de aproape 4000 de metri inaltime care o domina. Pana si ea paleste insa in fata Cordillierei Principale, cu varfuri mereu albe de 6000 de metri si peste. Cand nu mai rezisti sa ii vezi de la distanta, e timpul sa iti iei protectiile, sa inchiriezi o masina si sa pleci pe drumul national (ruta) 40. Te asteapta, pana la granita cu Chile, 150 de km de delicii.

Primul lucru, la nici 50 de km, este lacul de acumulare Porterillos. S-au organizat aici campionate mondiale de windsurfing si kite-surfing pentru ca vantul este garantat cam tot anul, iar apa calma, dar rece. E necesar neopren si echipament propriu, pentru ca e destul de greu de inchiriat.

Dupa ce treci de lac, drumul va urma raul Mendoza.
Vara, cand se umfla, e ideal pentru rafting, dar, din nou, atentie, pentru ca e the real-deal, nu ceva pentru turisti! Are dificultate 4 din 6 si e de muncit, insa nu ai nevoie de echipament, totul se poate inchiria pe loc. Locatii sunt multiple si se acceseaza toate din drumul principal, urmatorii 20 de km de dupa lac fiind presarati la fiecare 500 de metri cu un astfel de centru. E deschis doar vara, pentru ca in timpul iernii raul scade, ceea nu il face impracticabil, ci mai periculos.

Nu te lasa ademenit prea mult, ci continua, pentru ca dupa inca vreo 20 de km vei ajunge in inima muntelui. De aici, peisajul se schimba in ceva cu adevarat unic mai impresionant decat tot ce am vazut in Anzii peruani si ecuadorieni sau in Alpi.

Drumul urmeaza in continuare raul, care aici a sapat un canion de 2-300 de metri adancime, dar pare un fel de sant in comparatie cu muntii masivi si abrupti ce se inalta la 2-3000 de metri deasupra ta.

E atata maretie aici, incat pur si simplu pierzi reperele si, ca si cand nu ar fi suficient, toti acesti munti arizi sunt multicolori.
In functie de mineralele pe care ii contine roca pot fi albi, galbeni, verzi, mov, portocalii sau rosii. Sau totul la un loc, in dungi sau cu pete. Si asta pe parcursul a vreo 70 de km de drum!

Se zice ca este cel mai frumos drum din America de Sud, nu pot baga mana in foc, insa ghidul nostru local ne-a martusit ca, desi il face de vreo 100 de ori pe an, de vreo 8 ani, e impresionat mereu ca si cum ar fi prima data. Si il inteleg.

Pe tot parcursul drumului e greu sa distingi trasee. Muntii par greu de urcat, iar notiunea de “drum de creasta” nu prea are sens, datorita diferentelor mari de altitudine intre varfuri si sei. Merita explorati, insa e nevoie de mult timp. Cel mai simplu pare a fi prin varful sau pe la baza canionului, cu bicicleta, eventual pe cheile inguste care se deschid in lateral din loc in loc.
Trebuie chiar si pentru asta pregatire pentru ca trasee marcate nu am vazut, decat pentru … escalada. Aici au avut loc si campionate mondiale de asa ceva, si gasesti inca pereti verticali cu trasee multiple, din care unele pentru incepatori.

Noi nu am avut timp sa exploram cum se cuvine, asa ca am continuat, si dupa cei in total 100-120 de km pana aici, am ajuns la Penitentes, o statiune de schi nu chiar asa vestita, dar care pare ca isi face treaba. Dupa instalatii si partii pare un fel de Poiana Brasov acum 5 ani.

Vaile sunt insa largi, muntii numai buni (inclinatie ok, fara pietre si hornuri), si, chiar daca nu am putut testa, instalatiile par ca ajung suficient de sus pentru a deschide trasee atat de off-piste iarna, cat si de mountain-biking vara.
Sunt si ceva optiuni de cazare aici, nu atat de piperate ca in restul statiunilor din Anzi, asa ca merita stat o noapte-doua. Noi am prins un vant rece patrunzator si un amestec de zapada cu noroi (mai mult noroi) pe partie, asa ca am trecut mai departe cu un pic de regret. Macar daca nu era vantul poate am fi urcat pana sus pentru priveliste, insa in conditiile astea, telescaunul nu prea ne-a facut cu ochiul.

Aconcagua, 6962 m

Asa ca am continuat inca vreo 10-20 km pana aproape de granita, in speranta de a ajunge sa-l vedem si sa-l pozam pe majestatea sa Aconcagua.
Un nume care mi-e nu-mi spunea mai nimic, dar care ar merita ceva mai mult marketing.
La aproape 7000 de metri este cel mai inalt varf din Anzi, din Americi, din emisfera Vestica, din emisfera Sudica si, de fapt si de drept, cel mai inalt varf de pe glob, in afara celor din Himalaya.
Si, ce e cel mai frumos la el, este cel mai inalt varf care poate fi atins fara sa ai nevoie de corzi, pinioane sau pioleti. Asta nu inseamna ca e facil – are o rata de succes de 60% – dar nu tehnica este ceea ce ridica probleme ci altitudinea, frigul si vantul.

Pe ultimele doua le-am simtit si noi cand am luat-o la pas.
Pe singurul traseu deschis iarna, un drum de aproximativ doua ore care trece pe langa o laguna, un punct de belvedere de unde se poate vedea varful cand nu e ascuns in nori si ajunge pana aproape de unul dintre ghetari, pentru a se intoarce apoi de unde a plecat.
Si nu ne-a parut rau, chiar daca frigul s-a simtit puternic!

Laguna am gasit-o inghetata, ca de altfel aproape tot drumul, si nici Aconcagua nu a vrut sa iasa din nori. O drumetie de iarna are un farmec aparte cand condorii planeaza deasupra ta, iepurii alearga in lateral si din loc in loc vezi in zapada urme de pume. Nu ca ai avea vreo sansa sa le vezi inainte sa te vada ele pe tine, lucru demonstrat de iepurii salbatici care erau atat bine camuflati incat ajungeam la 2 de metri de ei si nu-i vedeam pana nu tasneau cu atat de mare viteza ca a fost imposibil sa ii focalizez in vreo poza.

Dar a fost frumos si, desi zgribuliti, ne-am intors de pe traseu veseli si inarmati cu harti, pentru data viitoare. E nevoie de un tur de 20 de zile in parc, cu aclimatizare treptata in cele 3 tabere pe drumul spre varf si costa ceva. Nu stiu daca voi ajunge in varf vreodata, dar ce ne-am face fara vise?! Asa ca ma voi pregati sufleteste pentru data viitoare cand ajung in zona si vedem ce va fi.

Pentru ca in Mendoza clar voi mai ajunge, pentru a pune in practica tot ce nu am reusit acum. Asta nu e un vis, e o promisiune!

Sfaturi si informatii utile:

transportul public in orasul Mendoza are particularitatile lui: exista grupe de autobuze cu acelasi numar. De exemplu, grupul de autobuze 3 are sub-sectiunile 112,113,114 si 115. Fiecare merge in alta zona, deci este important sa intrebi soferul daca ai dubii;
tururile la podgorii se poat face pe cont propriu, inchiriind biciclete si platind degustarea sau optand pentru un tur ghidat care cumuleaza toata aceste servicii. Noua ne-a fost recomandata Prima Terra si nu am regratat, oamenii au fost deosebit de amabili si ne-au facut un pachet ca de la “lucrator in turism” la “lucrator in turism”. Si apoi, ca de la prieten la prieten.
podgoriile pe care le-am vizitat noi se numesc Nieto Senetiner, o afacere inceputa in 1888 si Pulmary, o afacere recenta, de familie;
o sticla de Malbec la Nieto Senentier este 75 ARS;
preturile pentru inchirierea de biciclete am vazut ca sunt in jur de 100-120 ARS/pers, iar o degustare intre 40 si 60 ARS/pers.
city bus tur in Mendoza costa 75 ARS/pers. si eset cea mai buna varianta de a da o tura, intr-un oras ca Mendoza
merita o coborare la fabrica de ciocolata La Cabana; chiar e buna rau;
partea buna este ca pe drumul catre Aconcagua, cel putin pana la un punct, poti merge fara ghid, plating o taxa mica de intrare. Pentru urcare, treaba se schimba complet, iar tarifele se simt: https://www.aconcagua.mendoza.gov.ar/