Ana, de pe lacul Titicaca

Destinatii, Experiente, In locuri deosebite, Peru 2 Comentarii 3

Scurta oprire in Puno, orasul de pe malul Lacului Titicaca.

Puno este inca un oras cuprins de explozia demografica si dezvoltarea urbanistica specifica locurilor de frontiera. In acest caz, in partea peruana a lacului Titicaca, care este si granita cu Bolivia. Adaugand aportul din ce in ce mai mare al turismului, ne-am ales cu un oras vechi, cu un centru colonial, situat la o altitudine respectabila, la 3800 m, pe ale carui stradute centrale nici nu incap autocarele moderne.
Dar noi aveam alt obiectiv aici: sa vedem cum traiesc oamenii Uru, din comunitatile care plutesc pe insule de trestie, pe lac!

Titicaca, cel mai inalt lac navigabil din lume (3812 m)

Zis si facut. A doua zi, la prima ora a diminetii, eram gata de excursia pe lac. Intelesesem ca este cat o mare de mare, dar de pe pontonul din Puno parea un fel de Herastrau.

Adevarul e insa ca ceea ce se vede din oras e doar un mic golfulet; lacul este de fapt e imens!
E cel mai mare din America de Sud si, odata iesit din golf, iti dai seama cu adevarat de dimensiuni (pur si simplu se pierde in orizont ca si cum ar fi o mare). Si asta cu toate ca in ultimii ani suprafata sa s-a diminuat considerabil – doar in 2009 a scazut cu aproape un metru adancime datorita incalizirii globale si scaderii in dimensiune a ghetarilor andini care il alimenteaza.

Poate si mai interesant este faptul ca, la origine, a fost un lac sarat, nascut in urma miscarilor tectonice care au creat Anzii si care au prins in mijlocul lor apa sarata de pe fundul marii. Treptat insa, cu aportul de apa dulce de pe versanti, s-a diluat pana la 90% apa dulce in prezent.

Dincolo de altitudine si suprafata, lacul este faimos pentru oamenii Uru, ce si-au construit casele direct pe apa, pe insule plutitoare (uros) pastrand astfel comunitati cu o cultura aparte.
Pe acestea am pornit noi sa le vizitam. Se gasesc de obicei aproape de malurile lacului, unde apa e mai putin adanca, pentru ca nu se poate “pluti” in tot lacul, adancimea lui ajungand la peste 200 m.

De ce ar locui cineva pe apa?
Se pare ca la origine, solutia gasita era una defensiva. Imi si imaginez cand au venit incasii sa ceara taxe, cat de bine le-a prins bastinasilor aceasta mobilitate! Oricum, nici macar ei nu pot trai complet izolati. In lunga perioada de schimburi comerciale cu oamenii de pe uscat (societatea aymara), cei din cultura Uru si-au pierdut limba proprie si o parte din obiceiuri, imbratisandu-le pe cele ale “partenerilor” de negot.

Acum sunt 80 de insule flotante in total, o parte in Peru si o parte in Bolivia. Turismul se practica alternativ, astfel incat comunitatile sa aiba vreme pentru activitatile lor curente. Pe de o parte, faptul ca noi dam navala peste ei o zi da, o zi nu, ii ajuta din punct de vedere economic. Pentru noi este incredibil sa descoperim ca o parte din acesti oameni traiasc ca acum cateva sute de ani si isi respecta portul si traditiile.
Insa tot am avut un junghi in stomac cand am ajuns pe o insula micuta (Rio Wily), unde locuia Ana si familia ei.

Primul pas flotant

Recunosc ca am pasit precaut si cu o usoara senzatie de tangaj auto-indusa.
O data pentru ca ma simteam nu-stiu-cum sa ma duc peste oameni, in casa lor, si apoi pentru ca gospodaria lor…pluteste. Ambarcatiunea ne-a lasat langa turnul de observatie a acestei insule nu mai mare de 10-11 m lungime.

Ca sa ne simtim in siguranta, ne-a fost aratat procesul de fabricare a insulei.
Pe cat de simplu este, pe atat de continuu. Practic nu se termina niciodata, pana la abandonarea insulei. Se foloseste o planta care creste pe lac – totora, un fel de papura sau trestie – in jurul careia pare sa se invarta de generatii viata in Uros.

Din radacinile ei se fac balotii foarte compacti de aproximativ 1 m cub, care constituie baza insulei, baloti care se prind intre ei si scufunda, ancorandu-se totodata de fundul lacului. Peste aceasta baza se aseaza straturi si straturi de tulpini de totora, care insa putrezesc destul de repede, asa ca la cateva luni sunt adaugate straturi noi.
Luna dupa luna, grosimea unei insule creste de la 1-2 metri la 5-10-15 m si trebuie tot timpul intretinuta. Fiecare pas facut scufunda un pic insula si macina stratul superior de tulpini, de aceea procesul de completare este unul permanent. Durata de viata poate varia intre 35 si 70 de ani, dupa care este abandonata din cauza gradului mare de putrefactie.

Noi am ajuns pe Rio Wily, o insula tanara, de doar 5 ani pe care Ana si familia ei si-au construit-o singuri. Din totora. Nu simti ca esti pe insula, desi calci pe un maldar de trestie in care te afunzi pana aproape de glezna. Doar cand trece un vapor mai mare si insula se unduieste pe valurile lasate in urma iti dai seama ca solul nu e solid. Nu e foarte mare (10×10 m), dar fiind ancorata alaturi de altele similare e usor sa uiti ca esti pe lac.

Cand am ajuns noi, acasa erau doar femeile si nepotul din dotare.
Ne-am simtit la fel de stingheri ca pasarea domesticita ce piuia a jale langa foc cand am fost invitati in casa pe care Ana o imparte cu parinitii ei.
– Cati ani ai, Ana?
– 18, radea ea fastacit si imi intoarce intrebarea. Adevarul esta ca, daca nu intrebam, nu puteam estima corect varsta, pentru ca soarele, apa si diferentele mari de temperatura par sa le impietreasca si sa le intinda pielea.
– Si esti casatorita? fac eu conversatie.
– Nu, nu vreau sa ma casatoresc inca! Ma duc la scoala! Rade si mai tare, cotrobaind dupa ceva in intunecimea camerei unice pe care o numeste frumos “casa mea”.

Exista televizor, alimentat de un panoul solar plantat afara (ma uit mai atenta in jur si imi dau seama ca toate insulele au macar un panou solar). Si radio. Dar nu au pat, ci o acumulare de textile intr-o parte si o alta, in partea opusa, langa usa.
– Aici dorm eu, imi explica.
Evident ca mi-e rusine sa fac poza sa va arat!
Tadam! Se intoarce din mormanul de toale cu un costum pentru mine si unul pentru Bogdan! Nu ne asteptam la asta! Ni le tragem pe noi, Ana ma aranjeaza atent si imi pune in jurul gatului un snur cu ciucuri, ca o bijuterie care cred ca de fapt este pentru par. Imi aleg o palarie (de femeie casatorita, dar nah, aia mi-a placut, pe aia am ales-o)! Bogdan e si el incantant. Topaie ca un paun cu straiele barbatesti puternic coloroate. Suntem gata pentru poze!

Apoi, deodata, o vad pe mama Anei cum vine la noi cu o jumate de pasare jupuita si eviscerata in mana! Vrea sa ne arate cum si ce mananca ei, cum usuca si conserva alimente. Pestele, pasarile de pe lac si ouale lor, impreuna cu totora care se poate consuma cruda sau din care se face o faina (are mult iod si Bogdan, care a gustat, zice ca pare o salata, doar ceva mai apoasa).
Fac comert cu alte insule flotante si cu orasele din jur pentru a suplini cu ce mai au nevoie.

Cand nu se duce la scoala, Ana brodeaza sau confectioneaza mici bijuterii si “instalatii” decorative. Sau plimba turistii cu gondola facuta si ea tot din totora pana in insula mare, Utama.

Cumparam cateva cadouri pentru cei de acasa si primim fiecare cate un talisman decorat de ea.
– Ca sa va aminteasca de Ana, ne spune zambind larg de la revedere.

Apoi, ne canta ceva impreuna cu familia ei si ne pofteste in barca (gondola, ii spun ei). Nu ratam ocazia de a vasli cu propriile forte (Bogdan, adica) catre insula mare de unde ne va culege vaporasul ce urmeaza sa ne duca mai departe.

Spre insula Taquile, insula naturala, de piatra, unde comunitatile isi pastreaza traditiile de sute de ani. Ghidul ne spune ca vom avea parte de ceva suprize si a avut dreptate. Care sunt ele, va povestim dedicat.

Sfaturi si informatii utile:

intre orasele din Peru am mers cu autocarele Cruz del Sur. Sunt foarte comode, sigure (sunt doar pentru turisti), ruleaza filme la bord si servicii de masa la bord, peisajele de afara sunt de nota 10, dar cate imagini poti vedea pe fereastra si cate filme in 10 ore? Si toate ca toate dar in Peru, autocarele Cruz del Sur nu opresc ca autocarele Eurolines, la fiecare doua ore sa te dezmortesti. Nu opresc nici macar sa schimbe soferii! Merg constant cu 80 km, unind puncte indepartate de pe harta, pe sosele moderne si netede ca in palma, dar pline de serpentine si cu o singura banda pe sens.
pentru a ajunge intr-una dintre insule barca este singura optiune, luata din portul Puno. Cateodata Titicaca este agitat ca o mare, nu va lasati pacaliti de faptul ca ii spune lac, poate fi o calatorie la fel de provocatoare ca in Pacific, intre insulele din Galapagos. Cand vremea e buna si calatoria se poate face lejer, dureaza aproximativ o ora si jumatate;
lacul se afla la 3800 m altitudine si diminetile pot fi foarte friguroase iar dupa-amiezile foarte calduroase si cu un soare puternic. E bine sa aveti la indemana atat o geaca groasa cat si crema si ochelari de soare.
limba vorbita cu precadere de oamenii de pe Uros este aymara (care alaturi de quechua si spaniola sunt cele mai raspandite limbi in Peru), dar cum tinerii studiaza spaniola la scoala, se trece usor peste bariera lingvistica;
exista o taxa de acces in zona insulelor (cca 5 soles/persoana) care de regula este inclusa in pretul turului ghidat;
“Ana” va poate plimba cu gondola pentru 10 soles/pers. Si, desi costa, tot veti vrea sa vaslati singuri! E mai greu decat pe Herastrau (pentru ca barca e mult mai mare), dar daca tot costa, merita sa simtiti experienta completa.
tot in itinerariul excursiei pe Lacul Titicaca poate fi o o jumatate de zi pe una din insulele naturale. Merita, pentru ca veti avea parte de o gramada de suprize. Cum a fost pentru noi cand am vizitat insula Taquile.
sunt multe optiuni de cazare in Puno, in centru, insa noi am stat la un hotel modern, nou, la 10 minute de oras Jose Antonio se numeste. Este situat chiar pe marginea lacului, iar la apus, tot orasul Puno se vede foarte frumos.