Nazca e un mic oras din mijlocul desertului, iar noaptea pare si mai mic.
Faptul ca de la statia de autocar pana la hotelul cu acelasi nume am facut cu taxiul doar 2 minute ne-a muzat si a intarit senzatia. Nu ca ar fi contat insa. Eram dupa aproape 5 ore de drum la sfarsitul unei zile lungi si gandul unei mese calde si a unui somn ne ocupau tot “procesorul”. Si oricum nu venisem aici pentru a vizita orasul.
Venisem, desigur, pentru vestitele linii din desertul din apropiere, dar ele aveau sa mai astepte pana dimineata.
In prima faza am facut cunostinta cu restaurantul hotelului pentru ca ne era intr-adevar foame. Baiatul de la bucatarie a fost suficient de amabil cat sa il tina deschis peste program asa ca am exagerat cu o masa de seara copioasa cu 3 feluri. Cu ocazia asta am invatat un lucru: cand pe meniu scrie “a la Criolla” sau “a la Pobre” nu e vorba de vreo combinatie speciala de mirodenii, ci inseamna ca include un ou ochi. Asa ca va puteti da seama usor cat de foame ne era daca va spun ca am ras, fara a sta pe ganduri, o supa a la Criolla. Da, oul ochi este inclus direct in supa! Pluteste!
Unde am stat si de ce recomandam locul
Dupa masa am avut energie pentru a descoperi Hotelul Nazca.
Nu foarte mare, simplu si elegant pe alocuri, cu palmieri, piscina, sezlonguri si decoratiuni in stil colonial, probabil cel mai popular si frumos din micul orasel. Pe langa toate astea este in acelasi timp un mini-muzeu dedicat Mariei Reiche (Doamna de la Nazca, cum o numesc localnicii), cea care a fost atat de pasionata de descoperirea liniilor din desert, incat a luptat pentru restul vietii, inclusiv cu guvernul peruan, pentru a le pastra. Orasul si hotelul ii datoreaza in mare parte dezvoltarea actuala si acest mic omagiu ni s-a parut binevenit.
Tot aici, am vazut pentru prima data, prin intermediul unei machete, ce inseamna de fapt aceste linii. Dincolo de vestitele desene – maimuta, colibriul, omul, etc. – situl include kilometri si kilometri de linii drepte sau forme geometrice, de diferite grosimi, care, puse cap la cap sunt cu mult mai impresionante decat orice forma de animal stilizata. Ne-am fascinat si am plecat la culcare visand extraterestrii si civilizatii antice pentru ca era trecut bine de miezul noptii si dimineata urma sa fim culesi la 8 pentru mult asteptatul zbor.
In aer, cand pe o parte, cand pe alta
Ne-am trezit cu mult inainte de ora programata, timp suficient pentru a pune in practica o idee proasta: micul dejun. Apoi, au inceput formalitatile de rigoare: 30 de minute drum pana la aeroport, 15 minute completat formulare si ridicat biletele rezervate cu mult inainte, plus asteptarea sa ne vina randul, obligatorie se pare in orice aeroport, indiferent de dimensiuni. Dupa vreo ora si jumatate, in sfarsit am pornit!
“Konichiwa!”
Asa ne intampina, cu un accent incredibil de bun, cel care ne conduce pe pista catre avion. La fel si pilotul, la fel si copilotul. Apoi, se lanseaza in explicatii bilingve japonezo-spaniole despre ce urmeaza sa vedem. E adevarat ca alaturi de noi in zbor mai sunt 6 japonezi, dar chiar asa, de cand vorbesc urmasii incasilor limba asta?
“Majoritatea turistilor care vin aici sunt japonezi” incearca sa ne lamureasca copilotul, dar mai mult ne incurca (cam cat de multi? si nu e mult mai simplu in engleza?) In fine, nu apucam sa intram in detalii pentru ca decolam. Si in 5 minute ajungem deasupra primei figuri desenate – omul cu ochi mari, extraterestrul sau cum vreti sa ii spuneti.
In momentul asta avionul se inclina la 45 de grade spre dreapta, pamantul fuge spre stanga si se apropie brusc, iar eu uit complet de toate!
Japonezi, linii, extraterestrii, civilizatii antice … dispar toate in timp ce micul dejun imi urca in gat si tot corpul imi striga:
“Panica! Ceva e foarte gresit, fugi, fugi, fugi!”.
Dar unde Dumnezeu sa fugi intr-un avion de 8 locuri!? Fixez privirea undeva pe scaunul din fata si usor usor imi capat reperele si ma calmez.
Ma uit la Anca, ea e bine, face poze. Ma mai linistesc. Japonezii s-au inverzit usor si nu mai scot nici un sunet – he, he macar nu sunt singurul. Oare asta ma asteapta pentru 30 de minute?
Se pare ca nu. La urmatoarea tura, corpul nu mai reactioneaza la fel si treptat ma relaxez. Si fara sa fac pe desteptul gratuit, odata ce te obisnuiesti e chiar foarte distractiv.
Liniile sunt cu adevarat impresionante.
Nu atat desenele – desi sunt mult mai mari decat imi inchipuiam, au de la 100 de metri in sus – cat liniile in sine. Nu sunt foarte adanci, dar nici nu e nevoie, pentru ca doar la cativa centimetri adancime solul desertului este alb si contrastul este destul de puternic. Se pare ca au fost facute cu mici palete de lemn, unele fiind gasite ingropate in apropiere. Lipsa precipitatiilor si a vantului le-a pastrat intacte sute de ani, pana azi.
Asta mi se pare cel mai fascinant precum si faptul ca se intind perfect drepte pe distante de kilometri.
Din avion asta se vede cel mai bine si chiar te face sa te intrebi la ce oare le-au folosit? Intrebare retorica, dar cred macar ca am descoperit misterul figurinelor: dupa kilometri intregi de tras linii drepte prin desert e firesc sa vrei sa desenezi si ceva care sa aiba sens.
Cu astfel de ganduri a trecut jumatatea de ora alocata zborului. Intre timp japonezii se inverzisera si mai mult si nu mai auzisem sunete de la ei de aproape 20 de minute, dar nici Anca nu se simtea prea bine la final. Am aterizat insa rapid si tot rapid am parasit aeroportul. Inca aveam liniile in fata ochilori, dar nu mai pareau asa misterioase ca in urma cu o ora.
Aveam o alta necunoscuta insa care ne preocupa mai mult: ce beau peruanii dupa o experienta asa intensa? Aveam 2 ore pana la imbarcarea in autocar pentru un drum lung catre Arequipa si le-am dedicat elucidarii acestui ultim mister din Nazca. Raspunsul este pisco sour si vom reveni asupra lui.
Sfaturi si informatii utile:
- sunt mai multe companii care au mici avioane cu care fac acest tur. Noi am zburat cu Aerodiana si a costat putin peste 100 USD/pers. La fata locului am vazut ca preturile variaza intre 100 si 130 USD;
- este recomandat un mic dejun usor, cu doua ore inainte de zbor, sau mai bine deloc.
Pe unde am mai ajuns in Peru:
- Lima, o capitala in desert;
- Prin muzee pentru a cunoaste istoria acestor locuri;
- Inca trail, un traseu montan de trei nopti si patru zile;
- Machu Picchu;
- Arequipa, cu aer medieval si vedere la vulcani;
- Lacul Titicaca si insulele plutitoare;
- La adunat de guoano in insulele Ballestas;
- Canionul Colca, unde planeaza condorii;
- Cusco, capitala unui imperiu.
