“Si India? In India ajungeti?” este intrebarea care ne-a fost pusa cel mai des cand am povestit, acasa sau pe drum, de planul nostru de a face inconjurul lumii. Si e lesne de inteles de ce.
Povestile calatorilor care au trecut pe aici incarca locul cu un mister caruia e greu sa-i rezisti. Pentru ca vorbele descriu un loc care iti va ataca toate simturile si iti va pune fricile la grele incercari, in timp ce privirea si mimica spun cu totul altceva: ca povestitorul s-a indragostit iremediabil de India si cu prima ocazie se va intoarce pentru a o descoperi mai in detaliu si mai pe indelete. Si ca nu stie sa iti explice de ce, daca vrei sa intelegi va trebui sa incerci pe pielea ta.
Asa ca da, nu putem rezista tentatiei, ajungem si in India!
O luam prin invaluire, mergem mai spre sfarsitul anului nostru haihui cand am invatat ceva lectii si stomacurile sunt ceva mai tabacite, dar ajungem negresit. Si ne-am tinut de cuvant. Dupa mai bine de zece luni am pus in sfarsit piciorul in subcontinentul Indian si suntem in masura sa relatam de la fata locului.
Nu va asteptati insa la povesti cu Taj Mahal si templele batute in pietre pretioase din bazinul Gangelui pentru ca nu asta este India noastra.
Va propunem la schimb orase incarcate de istorie coloniala, temple vechi de aproape 1500 de ani si parcuri naturale cu savane si jungle. Adica pe scurt, treimea sudica a subcontinentului, un loc nu chiar ocolit de turisti, dar departe de fluxul principal al vizitatorilor.
Daca suna interesant va invit sa petrecem doua saptamani impreuna in acest fascinant loc! Si, ca sa incepem cu inceputul, “azi” ne vom recupera fara mari batai de cap bagajele si vom face primii pasi afara din aeroport. Apoi, vom face cunostinta cu Chennai, al patrulea oras ca marime din India si cel mai mare din aceasta parte a tarii. Si cu o multime de oameni fascinanti si simpatici.
Chennai, primele impresii
Am iesit in aer liber pregatiti pentru ce e mai rau, alaturi de ghidul al carui panou o botezase pe Anca “Alice”. Dar Chennai nu miroase deloc rau. Cel putin nu in februarie cand temperatura nu sare cu mult de 30 de grade. Daca e sa miroasa a ceva, miroase usor a iasomie, placut si neasteptat.
Haosul este insa la locul lui. Dar nu este de natura sa ne puna pe fuga, ci dimpotriva, sa ne fascineze si sa simtim ca suntem in India.
Orice urma de organizare care existase candva pe drumul spre oras a disparut odata cu demararea lucrarilor la metroul suspendat care va lega peste un an si ceva aeroportul de centru.
Trotuarele lipsesc, asfaltul e atacat de sapaturi din toate directiile si, in umbra gigantilor piloni de beton, se incoloneaza mii de masini si motorete care isi fac loc cu claxoanele printre standurile cu mancare, deseuri si materiale de constructii, plus cei cativa viteji care s-au decis ca a merge pe contrasens e cel mai scurt drum spre casa.
Am mai vazut balamuc in Asia, dar nicaieri ca aici. Cu toate astea, ce ne sare in ochi si ne capteaza in intregime atentia sunt culorile sari-urilor. Aproape toate femeile poarta unul, indiferent de varsta sau statut, si toate sunt colorate puternic cu reflexii metalice.
Pe fondul cenusiu din jur roiesc in jurul nostru, pe motorete sau pe jos, ca o armata de buburuze gigantice multicolore creand un spectacol mai fascinant decat orice joc de lumini inventat pana acum.
La prima impresie ne place Chennai-ul si, daca asa arata India, e clar ca ne-am speriat degeaba. Nu mai avem insa timp de prea multe discutii pentru ca ziua a inceput la 5 dimineata in Krabi si bateriile sunt pe terminate. Cand punem capul pe perna (pufoasa si curata impecabil, ca de altfel intregul hotel; partenerii TUI de aici ne-au rasfatat numai cu cazari de top, dar asta este o alta poveste) adormim visand culori si flori de iasomie.
Kanchipuram, orasul sfant
A doua zi plecam dis de dimineata sa vedem orasul, dar iesim din el cu prima ocazie si ne indreptam la 72 de kilometri spre sud-est.
Pai nu ramasese ca vedem Chennai-ul? intrebam noi curiosi. Il vedem, dar mai tarziu. Kanchipuram, locul care ne indreptam, este mandria sudului si se cuvine sa-l cunoastem primul. Face parte din grupul select al celor 7 orase sacre ale Indiei si este singurul aflat in sud. Cele lumesti pot sa mai astepte.
Dat fiind ca in India 72 de kilometri se parcurg in aproximativ 2 ore cu masina (la modul cel mai serios, toti soferii ne spun ca aici distantele nu se masoara in kilometri, ci in ore, pentru ca tipul si aglomeratia de pe drum conteaza mai mult decat distantele) apucam sa intram putin in detalii despre religii si simboluri. E un capitol la care, desi nu suntem zero complet, odata ajunsi la fata locului ne simtim dezamagitor de nepregatiti.
Aflam ca un oras este marcat ca sacru de trecerea unui zeu, ca aici energiile curg libere si cu putere si ca moksha, eliberarea finala din ciclul reincarnarilor, poate fi atinsa doar intr-un astfel de loc.
Iar pentru toate astea, in Kanchipuram “responsabili” sunt Shiva si Parvathi, cea care avea sa ii devina sotie.
Pentru a-i testa meritele, Shiva a trimis-o pe pamant unde, sub un mango, exact in mijlocul Kanchipuram-ului, si-a dovedit cinstea aparand simbolul viitorului sot in fata zeului inundatiilor Ganga, chiar cu riscul propriei vieti.
Si, desi n-o sa va vina sa credeti, copacul vechi de peste 3000 de ani a rezistat pana in zilele noastre si in jurul lui s-a cladit cel mai mare templu din oras, Ekambareswarar.
Muream de curiozitate sa vedem cum arata un copac de 3000 de ani si ne-am dat jos din masina cuprinsi de evlavie.
Locul insa nu avea nimic din maretia pe care ne-o imaginasem noi. Nici macar copacul nu era ceea ce ne inchipuiam. Dupa dimensiuni nu parea sa aiba mai mult de cativa zeci de ani dar, desigur, este cel original. Pentru ca, desi a cazut de mai multe ori, in locul lui a crescut mereu altul, din crengile si trunchiul celui original, motiv pentru care nu are nimeni nici un dubiu: este copacul sub care a stat Parvathi, chiar daca renascut.
Cum adica sa fie altul? ne intreaba la modul cel mai serios ghida. In plus, e clar ca e cel original pentru ca in continuare face fructe nu doar cu gust diferit de ale oricarui alt mango, dar si de la an la an. Si pentru ca tot nu eram convinsi, aveam sa aflam ca ultima data s-a prabusit cu cateva zile inainte de tsunami-ul din 2004, prevestindu-l. O dovada in plus ca magia este inca vie.
Energiile pozitive ale unui loc
Cat despre templu, oricat de putin impresionant ar putea parea la prima vedere, energiile sunt clar aici. Doar ca nu trebuie cautate intre caramizi sau pe culoarele intunecate pentru ca nu acolo se manifesta.
Cand am intrat, in incaperea principala se desfasurau simultan doua nunti si a treia tocmai se incheiase. “Oameni simpli” ne explica ghidul apreciind ochiometric calitatea sari-urilor care pentru noi aratau oricum incredibil. Dupa care s-a retras intr-un colt si ne-a lasat sa ne minunam singuri.
Problema era ca intre atatia oameni ne simteam intrusi si ne gaseam cu greu locul incercand sa reperam cateva unghiuri de facut poze fara sa deranjam pe nimeni. Pana au dat cu ochii de noi nuntasii si ce a urmat nu am mai patit nicaieri.
Din prima ne-au primit de parca eram rudele lor pe care nu le-au vazut de mult.
Ne-au luat de mana, ne-au introdus intre ei, ne-au rugat sa facem poze cu ei, fara ei sau doar cu ei. Domnul in alb a devenit un fel de organizator, pentru ca ne-a insotit si ne-a aranjat toate cadrele!
Fara sa devenim atractia locului (ca in Java de exemplu) am primit bilet de voie intre grupurile de oameni, ne-au fost oferite gustari si am stat la taclale cu toti cei care vorbeau un pic de engleza. Mirii ne-au zambit, pozele facute le-am comentat impreuna si, daca n-ar fi fost timizi, cred ca ne invitau si la petrecere.
Atata caldura umana n-am simtit nicaieri si, cand in sfarsit dupa vreo ora a trebuit sa ne luam la revedere, am facut-o revigorati si incantati ca niste copii.
Daca am fost vreodata aproape de a putea explica ce inseamna sa te incarci de energie pozitiva, acesta a fost momentul si locul.
Pentru ca in Kanchipuram energiile exista, dar cladirile, copacii si basoreliefurile sunt doar decorul care permite ca acest lucru sa se intample. Pentru noi, europeni obisnuiti sa cautam magia exprimata in forma, dimensiunile si suprafata obiectelor, a fost o lectie care avea sa ne serveasca bine pe tot parcursul turului in India: magia si energiile se manifesta prin oameni.
Povestea sari-ului
In mare, sari-ul este o bucata de tesatura care are intre 4 si 8 metri lungime si in jur de 1 metru latime, si, desigur, o poveste. Folclorul spune ca un tesator a avut un vis acum 5000 de ani despre o femeie frumoasa si atunci cand s-a trezit mainile au inceput sa lucreze de la sine. Incercand sa capteze ceea ce visase: parul lung si des, lacrimile diafane si culorile schimbatoare ale ochilor au dat nastere primului sari.
De atunci, in ciuda simplitatii, vesmantul s-a impus in toata Asia de sud si in jur, ajungand chiar pana in Iran, si este considerat cel mai vechi stil de imbracaminte feminina folosit pe scara larga pana astazi.
Cat despre modul in care il imbraci, desi am avut parte de o demonstratie pe viu, nu am putea explica. Se spune ca sunt peste 70 de moduri diferite de a-l purta, unul mai complicat ca altul. Noroc ca in momentul in cumperi primesti si o serie de desene cu macar unul din aceste moduri.
Vorbim in cunostinta de cauza pentru ca nu am putut rezista sa nu cumparam si noi unul. Nu este cel tesut cu fir de aur din imagine – acesta era doar “de agatat”- dar este la fel de frumos!
Kanchipuram este un centru renumit in toata India pentru sari-urile de matase. Se pot tese si din bumbac, satin sau chiar alte materiale, dar cele de matase sunt considerate cele mai valoroase. Si, desi matasea trebuie adusa din alte zone ale Indiei, mestesugarii de aici sunt recunoscuti in toata tara.
Am cunoscut si noi unul in timp ce lucra la un sari de matase cu modele realizate din fir de aur.
Cu cat mai mult aur, cu atat mai greu si mai scump sari-ul, si, apropos de pret, s-au vazut cazuri in care ulterior s-au adaugat rubine si diamante astfel incat cel mai scump se spune ca se invarte in jurul a 100.000 de dolari. O fi, dar chiar si cel mai simplu este atat de fin lucrat si are asa multe mici detalii in care sa iti pierzi privirea incat mana realizatorului ni se pare mai importanta decat materialele folosite.
Pentru ca, se spune, un sari adevarat nu se poate face automatizat ci doar prin tesere manuala.
Din acest motiv, majoritatea celor care lucreaza aici sunt liberi profesionisti si apreciati pentru experienta lor.
Exista desigur magazine si ateliere insa acestea pun la dispozitie doar un mediu de lucru si materialele. Apoi contracteaza un mestesugar caruia ii comanda o lucrare, il plateste in avans si apoi ii ofera toate conditiile pentru a produce.
Atelierul este deschis non-stop, lucratorii pot veni ziua sau noaptea sau in weekend, pentru 2 ore sau pentru 12, asa cum se simt ei confortabil. Un sari complex poate dura intre 30 si 45 de zile, dar nu exista presiune legata de termen, important este ca rezultatul final sa fie impecabil.
Cel pe care l-am cunoscut noi ne-a povestit toate astea si parea realmente fericit cu ceea ce facea. Iar ceea ce iesea din mana lui dovedea acest lucru.
Inapoi in Chennai
INDUSTRIA CINEMATOGRAFICA
Cu toate fricile legate de India linistite dupa doar jumatate de zi am pornit inapoi spre oras. De-abia asteptam sa vedem ce ne rezerva Chennai-ul intrebandu-ne cum vom reusi sa le vedem pe toate doar in cateva ore.
Pe strada am remarcat peste tot afise cu reclame la filme. Colorate, dramatice, exagerate, lipite unele peste altele.
Chennai este cel mai mare producator de pelicule dupa Bollywood, iar centrul de aici se numeste…Kollywood. Intreaga provincie Tamil Nadu se mandreste cu el, iar despre oamenii de aici se supune ca pot trai fiind saraci, dar nu pot trai fara filmele de dragoste.
FORT GEORGE, o lectie de istorie
Din fericire majoritatea locurilor marcate ca atractii turistice se afla grupate in acelasi loc. Poarta un nume britanic – Fort George – si este zona in jurul careia s-a dezvoltat intregul oras.
Englezii nu au fost primii care au ajuns aici, majoritatea locurilor din India fiind initial explorate de portughezi, dar au fost primii care au primit acceptul de a-si ridica un fort si ceva depozite si ateliere. L-au numit Fort George si au denumit orasul Madras, dupa numele unui sat de pescari din apropiere. Numele s-a pastrat (inca o parte din localnici si harti il folosesc) pana la obtinerea independendentei.
Din fortul original au mai ramas cateva cladiri si o biserica anglicana, restul fiind modernizate si folosite de institutiile noului stat Indian. Influenta britanica inca se vede in copacii inalti plantati special pentru umbra si terenul de cricket folosit acum pentru parade militare si alte ceremonii.
Iar intre cladiri, ne-am distrat cand ni s-a aratat cea destinata pastrarii ghetei, adusa tocmai din America de Sud. De ce de atat de departe nu a stiut nimeni sa ne spuna, dar un lucru se stie sigur: era necesara in special pentru ginul care avea mare trecere la oficialitatile vremii.
Am simtit sentimente amestecate in privinta ocupatiei britanice de la cei cu care am vorbit. Dar cu toate astea inca multe strazi si piete poarta nume straine de India si, aceleasi persoane, recunosc ca au fost si multe influente bune care impun respect pana astazi.
MARINA BEACH, a doua cea mai lunga plaja urbana din Asia
Nu ne-a impresionat prea tare fortul, desi se simte ca locul este incarcat de istorie. Un exemplu este catedrala catolica a Sfantului Toma, aflata in apropiere, care, se zice, pastreaza moastele apostolului care a predicat in India dupa anul 50 era noastra. Tot aici a si murit 22 de ani mai tarziu.
Insa in apropiere se afla ceva care noua ni s-a parut si mai spectaculos.
Marina Beach, o plaja cu care localnicii se mandresc ca fiind “a doua cea mai mare din lume, dupa cea din Miami”. Desi are peste 12 km, in lume sunt mai multe plaje in top inaintea ei, dar sigur este cea mai lata. In unele zone trebuie sa mergi nu mai putin de 500 de metri pentru a ajunge de la faleza la apa si cativa intreprinzatori sunt dispusi chiar sa iti “imprumute” un cal pentru asta.
Din pacate este interzis sa faci baie din cauza curentilor foarte puternici si parca nici nu prea iti vine.
De o parte este portul aglomerat si de alta un sat de pescari crescut cum s-a putut in jurul ruinelor lasate de tsunami-ului din 2004. Si nici apa marii Andaman nu are culorile verzulii de pe malul opus, din Thailanda. Dar privelistea, mai ales vazuta de sus din far, este unica si faleza ideala pentru o plimbare la inserat.
Templul KARPAGAMBAL KAPALEESWARAR
Inainte sa vedem primul nostru templul colorat, am zarit turnul. Fiecare poarta are cate un turn, dar aici este o singura intrare, asadar intreaga munca de inaltare si decorare s-a concentrat pe el. Dateaza din sec. al VII-lea si este inchinat lui Parvathi.
Ghidul care ne-a insotit si a avut rabdare cu toate intrebarile noastre ne-a explicat semnificatie fiecarui altar si al fiecarui gest pe care il fac credinciosii in fata zeitatilor. Este un intreg sistem de credinte complexe caruia trebuie sa ii dedicam un material mai amplu, deoarece intre cele 10 avataruri ale lui Shiva, formele de exprimare ale lui Parvathi si povestile ilustrate prin sculpturile colorate nu este o cale scurta de a rezuma lucrurile.
Templul este plin de viata si un loc fascinant de observatie si interactiune cu oamenii!
Cand sunt festivaluri, locul infloreste si mai tare, iar decoratiile se inmultesc cu umbrele gigantice si care ceremoniale. Stalpul central, fara de care o cladire nu ar fi templu, este cel mai importat element. Apoi, fiecare templu are un bazin cu apa, pentru curatarea ritualica. Nu mai este folosit azi in acest scop decat in anumite locuri, dar este nelipsit.
Decoratiile insa sunt o minunatie, o sursa constanta de analiza si invatatura. In trecut se foloseau doar culori obtinute pe cale naturala pentru pictarea lor.
Azi, restauratorii s-au adaptat la timpurile si materialele actuale, dar asta nu le stirbeste cu nimic unicitatea.
In rest, orasul nu are prea multe atractii, iar pe cele pe care le are le ascunde bine.
Intre amalgamul de stradute – toate relativ inguste si intersectate alandala – poti zari din loc in loc cladiri cu influente coloniale, templele vechi hinduse sau pur si simplu zone virane folosite pe post de adapost, piata, loc de intalnire si parc simultan.
Noi ne-am oprit pe seara intr-o piata pentru a ne aproviziona cu fructe (lamaile dulci mari cat o portocala s-au impus repede in lista noastra de preferinte) si pentru a privi fascinati cateva minute in jur.
Atractia principala este insasi viata care se desfasoara colorat si agitat in fata ta oriunde te-ai afla. O gluma preferata intre fotografi spune ca in India e suficient sa stai la colt de strada si subiectele vor trece prin fata ta cat e ziua de lunga. Desi n-am avut timpul sa testam, ii dam dreptate.
De altfel, timpul e de vina si pentru ca n-am apucat sa cunoastem Chennai-ul mai bine.
Am vazut metroul suspendat, cladiri dichisite sclipind in zare si cateva cafenele tentante, insa n-am apucat sa investigam. Vom reveni aici la sfarsitul periplului nostru in India pentru ca sigur sunt mai multe de vazut decat am apucat noi intr-o singura zi.
Frici si emotii
Si daca la locuri nu le-am punctat decat pe cele evidente, la capitolul frici si emotii am stat mult mai bine.
Dupa doar o zi in India am scapat de aproape toate. Locurile nu ne-au atacat la simturi, mancarurile – chiar si luate de pe strada nu ne-au facut rau, iar caldura de februarie nu ne-a doboarat din picioare. Iar oamenii sunt extraordinari si fraza de marketing “Incredibila Indie” are acoperire in realitate.
In zilele urmatoare, mult mai relaxati, aveam sa trecem val vartej prin sud catre coasta de vest, oprind cateva zile in Mysore si Bangalore. Ne-am simtit chiar mai bine decat in Chennai, am mai renuntat la cateva frici si am mai intalnit cativa oameni simpatici, chiar si un fan Holograf&Talisman. De-abia asteptam sa povestim.
Informatii si sfaturi utile:
CAZARE
In India este important unde stai, pentru ca sunt standarde si asteptari diferite, mai ales daca esti om de business sau turist venit in vacanta.
Recomandarea noastra in Chennai: RESIDENCY TOWERS.
Vom argumenta si detalia intr-un material dedicat cum ne-am simtit aici si cum sunt serviciile.
TRANSPORT
- romanii care calatoresc in INDIA au nevoie de viza luata din timp. Sunt necesare biletele de avion dus-intors si rezervarile la hoteluri. Se poate aplica pentru viza si on-line. Mai multe informatii direct de la sursa aici: https://www.embassyofindia.ro/visa_information.html
- in INIDA, pentru eficienta si siguranta, recomandam masina cu sofer. Este singura tara in care am fost pana acum si in care nu ne-am incumetat sa conducem de capul nostru;
- transportul este inclus in pachetul pe care il colegii de la TUI TravelCenter il pot pregati pentru doritori.
ALTELE
- cursul este de cca. 60 rupii pentru 1 USD
- in Fort George nu se poate intra cu nimic (rucsac, camera, geanta) pentru ca este zona activa, protejata militar;
- nici in far nu se poate urca cu rucsac, doar cu aparatul foto. Intrarea este 50 rupii, iar taxa pentru camera tot pe atat;
- o cina in hotel sare repede catre 1500 rupii, iar la un restaurant turistic de pe aceeasi strada este in jur de 800 rupii, pentru doua persoane in ambele cazuri.
- salata de fructe de pe strada, 20 rupii; desi nu sunt asa de multe tarabe cu fructele gata taiate si portionate, Chennai-ul abunda in locatii ambulante sau statice pline cu fructe intregi;
- cea mai buna perioada pentru a vizita Chennai-ul este intre noiembrie si februarie. 28 – 32 de grade. In timpul verii, temperaturile ajung si la 45 de grade, moment in care locuitorii se indreapta catre zonele mai inalte si mai racoroase.
Pe unde am mai ajuns, ce am vazut si ce am experimentat in India:
- Croaziera pe canalele din Alleppey;
- Verdele din “Tara lui Dumnezeu” – plantatiile de ceai din Munnar;
- Un spectacol traditional inedit in Cochin;
- Mysore – al doilea cel mai curat oras din India;
- Templele din Tamil Nadu.
1 Comment