Ce sa cauti in Kuching?

Dupa cele cateva zile in Parcul National Bako, am plecat convinsi ca Borneo este un fel de Galapagos asiatic. Multe senzatii au fost similare, asa ca nu asteptam prea multe de la Kuching.
Un oras de 700.000 de locuitori in marginea junglei n-avea cum sa fie prea primitor. Ei bine, in opinia noastra este.

Ca si in restul Malaieziei, responsabila pentru asta a fost perioada de ocupatie britanica.
In Kuching, chiar mai mult decat in restul tarii, pentru ca aici istoria s-a distrat putin. Undeva pe la mijlocul anilor 1800 zona facea parte din sultanatul Bruneiului, un mic imperiu ce controla zone largi in Borneo, dar mai mult pe hartie decat in realitate.
Nativii Ibani, chineza si malay-ii alcatuiau 70% din populatie, fiecare autoguvernandu-se mai mult sau mai putin idependent, spre disperarea sultanului. Ca sa lamureasca odata, problema s-a decis sa trimita trupe ce au facut mai mult rau decat bine, regiunea cazand intr-un fel de haos administrativ.
In acest moment a sosit pe insula James Brooke, aventurier englez nascut in India, care, dupa o incercare esuata de a face afaceri in China si-a cumparat un vapor cu aburi si explora regiunea. A reusit sa calmeze spiritele, sa opreasca piratii din zona si, drept multumire, sultanul i-a oferit regiunea sa o guverneze cum crede de cuviinta si sa o lase mostenire urmasilor sai.

Asa se face ca in doar doi ani, Brooke a devenit din aventurier Rajah, cu un teritoriu la dispozitie si posibilitatea de a da nastere unei dinastii. N-a ratat ocazia si dinastia sa, a Rajahilor Albi cum este numita aici, a durat peste 100 de ani si 4 generatii pana in 1963 cand Sarawak-ul a primit independenta si s-a alaturat federatiei Malaeiziene. Si culmea este ca a fost atat de bine primita, incat si pana azi aceasta familie este privita cu mandrie si respect de catre localnici.

Mostenirea dainuie pana in ziua de azi, Kuching-ul fiind un oras cu o infrastructura foarte buna – de la drumuri si transport public, pana la Internet – si tolerant cu multele grupuri etnice care il populeaza. Desi majoritar musulman, o plimbare de doar 10 minute te poate duce prin Orasul Chinezesc, Micul Liban (salata de vinete in sfarsit!) si Strada Indiana, cu decoruri, arome si marfuri specifice.

O alta plimbare recomandata este pe faleza raului Sarawak care imparte orasul in doua. E locul preferat al localnicilor pentru pauza de masa sau relaxarea de weekend si ofera mici croaziere cu barci traditionale. E un mod ideal, pe apa sau la pas, pentru a vedea amestecul de nou si vechi, palate coloniale, moschei si hoteluri moderne care fac din Kuching un orasel placut de vizitat si, credem noi si de trait.

Iar daca in peregrinarile voastre veti vedea niste statui ciudate cu pisici in toate intersectiile mai mari, sa nu va mirati!
In limba malaieziana “kuching” inseamna fonetic “pisica” si, intr-un mod ciudat, orasul a adoptat acest animal drept simbol. E mai probabil ca numele sa vina din chinezescul “cocin” care inseamna port, dar localnicii au luat aceasta asemanare in serios si exista un muzeu al pisicilor, multe statui si animalul apare chiar si pe emblema. Pe strada n-am vazut prea multe, cativa catei vagabonzi mai degraba. Pentru ca o alta mandrie a locului este ca e cel mai curat oras din toata tara si se vede.

O excursie in imprejurimi

Poate ca totusi nu merit sa veniti pana aici doar pentru oras.
In 2-3 zile se poate vedea totul si devine putin plictisitor. Sunt insa zone in jur care merita si ele luate calcul. Pe langa Parcul National Bako exista alte cateva, cu pesteri, sate traditionale ale vanatorilor de capete Iban si urangutani.

Avand doar o zi la dispozitie a fost greu sa alegem intre ultimele doua.
Ibanii sunau tentant, o populatie ce s-a ocupat cu vanatoarea de capete pana pe la inceputul secolului ce inca pastreaza traditiile vii (si chiar cateva capete mumificate drept dovada) ar fi fost ceva demn de vazut. Acum sunt majoritar crestini si primesc cu bucurie turisti, dar ar fi insemnat sa fim pe drum tot timpul si sa cunoastem prea putin din cultura lor. Asa ca ne-am orientat spre urmatorul lucru care ne tenta, Urangutanii. Era pacat sa venim pana in Borneo fara sa ii vedem.

Pentru asta trebuia sa ajungem in Parcul National Semenggoh, la doar o ora de mers cu autobuzul din centru.
Departe insa de experienta din Bako, totul aici este organizat in jurul unui singur scop – reabilitarea si introducerea in jungla a urangutanilor salvati din custile traficantilor si braconierilor. Greu de gasit alte animale sau de plimbat in voie, dar e scuzabil pentru ca scopul a fost atins cu varf si indesat. Populatia de urangutani este de aproape 30 de exemplare ceea ce inseamna ca parcul si-a atins capacitatea de gazduire. Eforturile s-au mutat in alte zone ale insulei si locul a devenit un loc de pelerinaj pentru turisti.

Adica pe romaneste, e un fel de gradina zoologica in natura, cu o singura specie de animale si fara custi sau garduri. Interesant de vazut dar, aproape pustie in majoritatea timpului. Urangutanii se ascund adanc in jungla si sunt extrem de tematori cand aud oameni.

Orice fel de bat, trepied sau umbrela ii pune pe fuga si chiar a discuta cu voce tare ii sperie. S-au vazut cazuri cand turistii au fost luati la tinta cu bete si coji de cocos, dar ca regula e foarte greu sa ii vezi inainte sa te vada ei si sa se ascunda.

Totusi sunt doua momente ale zilei cand ai sanse bune.
La 10 si la 15 in fiecare zi, cand ingrijitorii aduc fructe si nuci de cocos in locuri special amenajate. Atunci le mai dispare din teama si ii poti admira in voie. Am avut si noi ocazia si nu i-am gasit foarte simpatici, cu exceptia puilor sau a adolescentilor.
Sunt masivi si intregul lor comportament denota forta si relatii sociale bazate pe ea. Se mananca in ordine, iar cine sare randul se trezeste deposedat de bunuri urgent de catre un alt urangutan mai mare. Ritchie, cel mai batran si masiv dintre ei nu a fost prezent la apel, dar cei patru care au venit ne-au facut sa ne dam seama ca nu sunt niste maimute simpatice cu care sa te joci.

Am stat doar o ora, intr-o ploaie mica si deasa neobisnuita locului, si ne-am bucurat ca i-am vazut, dar favoritii nostri la capitolul maimute raman proboscisii din Bako.
Am avut ocazia insa sa ne imprietenim cu o distinsa doamna din Germania, calatoare din anii ’80, acum la o varsta venerabila. A cucerit-o pe Anca, si cred ca va vrea sa va povesteasca la un moment dat in detaliu despre ea. Cat despre mine, printre povesti cu trans-siberianul in anii ’85, cand era mai greu sa ajungi din Germania de Vest in cea de Est decat din Berlin in China, mi-am adus aminte cum anume am ajuns noi sa vizitam Borneo.

Zeul drumetiilor lucreaza in moduri misterioase

Ideea de a vizita insula nu facea parte din plan, si dupa putina analiza o exclusesem din lista pentru ni se parea prea scump si prea periculos. Probabil vazand ca ne-a placut Galapagosul, zeul drumetiilor ne-a strecurat-o insa cand nu eram atenti, intr-un stil imposibil de rezistat.

Intai si-a trimis un mesager simpatic in Arequipa. M-a prins slabit, in cautarea unei cafele, si s-a prezentat sub forma unei doamne cochete, destul de in varsta dupa chip, dar destul de tanara dupa verva si privire. Cat s-a pregatit cafeaua i-a raspuns chelnerului (probabil la tipica intrebare, ce cauti aici?) ca nu mai suporta Londra, un oras frumos, dar al naibii de plictisitor.
La asemenea afront adus (cu usor accent frantuzesc!) orasului meu preferat n-am rezistat sa nu intru in vorba. Nu-mi amintesc prea mult discutia pentru ca a fost scurta, dar suficienta cat sa ne recunoastem 3 zile mai tarziu pe vaporul care ne intorcea in Puno dupa un tur pe lacul Titikaka.

Aici am facut cunostinta cum se cuvine si am auzit povestea calatoriilor. Sotul, prezent alaturi de ea, lucrase ca descoperitor de zacaminte petroliere si statusera cativa ani in mai multe zone care mai decare mai exotice. Vazusera tot globul in ultimii 40 de ani si, acum la pensie se retrasesera in Londra. De inteles de ce orasul li se parea plictisitor.

Povestile lor au fost atat de simpatice, mai ales cu atmosfera anilor ’70 sau ’80 incat am discutat tot drumul. Au lazi cu filme nedevelopate niciodata din acea perioada si cateva jurnale pe care nu le-au mai deschis dupa ce au terminat de scris. I-am convins sa le scoata la lumina si a ramas ca atunci cand ne intoarcem in tara ii ajutam sa le puna online. Fascinati la culme si cuceriti, aproape de sfarsit, n-am mai rezistat si am intrebat direct: dintre toate unde v-a placut cel mai mult? Au raspuns amandoi intr-un glas: Borneo! Si cand au auzit ca nu am pus pe lista noastra insula, am mai stat 30 de minute cat sa ne convinga ce mare greseala facem.

Asa ni s-a strecurat ideea, dar mai aveam nevoie de un ghiont. Eram convinsi 99%, dar parca totusi am fi ales ceva mai accesibil si confortabil. Numai bine insa ca am ajuns in Malaiezia odata cu sezonul ploios si insulele la care visam noi initial trasesera obloanele si se cam inchisesera.
Singura varianta era ceva cu jungla unde ploua zilnic indiferent de anotimp si nu se inchide niciodata. Nu a mai incaput indoiala: Borneo, sa fie!

Si dupa o saptamana aici, ne-am convins ca cel mai bine e ca la un drum lung sa nu pleci cu planuri batute in cuie. Destinatii neasteptate ti se vor ivi in cale si, daca le vei ignora, vei rata unele dintre cele mai interesante experiente. Asa ca, in ceea ce privese a doua destinatie care ne urmareste de cand am plecat desi nu era in plan – Laosul – renuntam sa mai luptam si o imbratisam cu drag.

Cu astfel de ganduri am parasi Kuching-ul cel plin de influente multi-culturale mai devreme decat am fi vrut, insa aveam o intalnire cu buletinul de vot la data si locatie fixa: 16 Noiembrie, Kuala Lumpur.
In plus, templele din Cambodgia nu se viziteaza singure si ne-au asteptat destul. Le dedicam a doua jumatate a lui Noiembrie, dar despre asta vom mai vorbi.

Sfaturi si informatii utile:

Kuching este un oras sigur, cel mai sigur din Borneo. Daca in nord, in Sabah, se mai rapesc turisti (de catre teroristii filipinezi) si se cer recompense uriase, in aceasta parte din Borneo-ul malaezian nu sunt probleme.
pentru a ajunge din Kuching in Semenggoh se ia autobuzul K6, din statia centrala (langa moscheea veche) . Orele de plecare se mai schimba, dar cursele sunt gandite astfel incat turistii sa prinda orele de hranire ale urangutanilor. Costa 4 MYR/pers.. dus-intors, face cam 45 de minute, dar autobuzul e cu aer conditionat si in aceste conditii chiar nu merita transportul cu taxiul.
altfel, o masa de pranz la libanez (am mai schimbat si noi), costa cam 60 myr/2 pers. Sunt multe optiuni de a gusta din bucataria fiecarei minoritati, pe stradutele pietonale din centru.
orasul este linistit, primitor (lumea te saluta pe strada pentru ca esti “oaspete”) si verde; se tunde constant iarba pentru ca altfel vegetati ar acapara rapid cladirile.