Iar nu am ajuns în Munţii Măcin! Am planificat cu grijă, ne-am documentat şi era hotărâţi să facem o drumeţie de o zi către Culmea Pricopanului.
Speram ca pe traseu să ne mai dezmorţim oasele obişnuite deja prea bine cu scaunele de la birou, să căutăm şopârle şi, cu puţin noroc, să prindem şi bujorii îmbobociţi.
Planul ăsta ne-a ţinut până când am intrat în Dobrogea.
Minimalismul Dobrogei
Aparent, de la nivelul ochilor, Dobrogea e plată. Ce să vezi aici în luna mai? În principal, câmpuri nesfârşite de rapită, linia joasă a orizontului şi, din loc în loc, aglomerări de eoliene. Dar asta nu e tot şi noi ştim bine acest lucru, din călătoriile de anul trecut.
Aşa că ne abatem de la drumul principal şi urcăm pe dealurile care încep să se unduiască pe măsură ce ne apropiem de Cheile Dobrogei. Descoperim, din pură întâmplare, bujori. Aici a fost pesemne mai cald, pentru că sunt înfloriţi şi privesc chiar spre eolienele din zare.
Ziua 1 – Cheile Dobrogei şi satul Jurilovca
Ne continuăm drumul către Cheile Dobrogei, pe care le-am străbătut prima dată anul trecut. Grătarele de 1 mai nu le-au “iertat” nici pe ele, fumul se ridică şi muzica vuieşte. Stăm preţ de o trecere a oilor dintr-un capăt în altul. Găsim un colţ mai puţin populat şi privim de sus cheile şi Dobrogea.
Drumul către Jurilovca, satul în care urmează să înnoptăm, e rupt rău, dar are ceva care îl face special: trece chiar prin “pădurea” de eoliene şi, chiar dacă le-am văzut de atâtea ori, tot ne minunăm cât de mari şi impunătoare sunt, privite de aproape.
După vreo 60 km şi tot atâţia vânturei de seară pe care i-am alergat cu aparatele foto, am ajuns în Jurilovca! Ştim asta după escadroanele de pelicani care taie cerul, după albastrul caselor şi după numărul mare de lalele plantate peste tot.
Satul are câteva puncte forte pe care am mizat de fiecare dată când l-am ales:
- opţiuni de cazare autentice (prima dată am stat La Lipoveni – găsiți aici preț, o casă primitoare, transformată în unitate de cazare şi acum la pensiunea Heracleea);
- loc de campare pentru van-uri şi motor-home-ruri (de când zicem să încercăm şi în România varianta asta!);
- câteva taverne şi mini-marketuri, dar şi o piaţă ce are loc în centru, aproape de biserica, în fiecare duminică (de aici am cumpărat ridichi din acelea bune, care pişca un pic);
- se ajunge uşor la capul Doloşman, urmând drumul care iese din sat şi se îndreaptă către lacul Goloviţa;
- are un port generos, din care pleacă diverse ambarcaţiuni către Gura Portiţei;
- este la doar 20 km de Cetatea Enisala.
Ziua a doua – Gura Portiţei
Am început-o cu o vizită la Enisala, atât de matinală încât nu am întâlnit niciun alt vizitator. În schimb, am prins un răsărit cu ceaţă, rouă şi lacul Razim la orizont.
Planul era să plecăm apoi spre Munţii Măcin, când ne-a trecut un gând prin cap: dar la Capul Doloşman cum o fi primăvara? La ultima vizită din toamnă, stuful era auriu şi plin cu ereţi. Să dăm, deci, o fugă!
Am regretat decizia din momentul în care am păşit afară din maşină şi am luat pe piept milioane de ţânţari mult prea fericiţi să ne vadă. Lângă lac, mai e cum mai e, însă printre mănunchiurile de vegetaţie cu greu se poate trece. Musai cu gură închisă. Nici primăvara nu e ca toamna…
Cu soarele deja sus pe cer şi după un mic dejun tradiţional, să ne mai facem de drum până în Măcin?
Ne-am decis că nu. La schimb, o să ajungem în alt loc deosebit, peste lacul Golovița – GURA PORTIȚEI.
Până în anii ’70, lacul Golovița comunica direct cu Marea Neagră. De aici şi denumirea de “Gura Portiței”. Când această “comunicare” a fost închisă, Golovița s-a transformat într-un lac închis, cu o salinitate scazândă. Pentru a ajunge la Portița, trebuie să traversăm acest lac.
Ne-am temut că singura opţiune este cea oferită de Navrom, însă spiritul antreprenorial din Jurilovca a luat-o mult înaintea transportului public şi oferă, aproape la aceeaşi bani şi de trei ori mai rapid, traversări cu barca.
Prindem o vreme bună şi nici măcar un val care să strice luciul apei.
Gura Portiţei, iniţial o aşezare pescăresc având marea pe o parte şi Lacul Golovița (ce face parte din Delta Dunării) pe cealaltă parte, este într-adevăr un colţ de rai. Sau, mai corect spus, ar fi putut fi, dacă… Şi aici aş putea deschide o listă de lucruri în neregulă, însă de departe cel mai rău mă supără plasticele de pe plajă şi din preajma ochiurilor de apă.
Apoi, serviciile şi faptul că locul, cu mare potenţial turistic, are nevoie de renovare şi regândire, în special în zona unităţilor de cazare.
În ciuda preţurilor care, ca în mai toată Delta, nu sunt deloc mici, locul era plin de lume. O parte era cazată acolo, o parte era, ca şi noi, în vizită.
Am pornit pe plajă, întâi în stânga, către Sulina.
Dincolo de gardurile de fier se întinde cât vezi cu ochii o plajă înaltă, formată numai din scoici albe, strălucitoare. În spatele ei, către unul dintre canale, câteva ochiuri de apă pline de păsări şi un alt fel de peisaj, de-a dreptul inedit: mii şi mii de cochilii de melci.
Nu am văzut niciodată atât de multe, împrăştiate pe o suprafaţă aşa de întinsă.
Ne-am întors în zona celor două plaje amenajate ale Complexului. Căsuţele şi umbrelele de stuf sunt tare potrivite în peisaj.
Pentru că am vrut să păstrez acest “vibe” bun, am trecut cu vederea şezlongurile din plastic şi coşurile de gunoi puse în mijlocul plajelor şi am pornit către zona neamenajată: zona în care este permisă camparea.
Aici, nisipul pare mai fin şi timpul se scurge încet şi liber de orice constrângeri.
Aş fi dorit să gust mâncarea şi să plătesc fără să clipesc sumele scrise în meniu, în baza unei experienţe gastronomice mult-lăudate (se spune că mâncarea este foarte bună aici), doar că, timp de 30 de minute, nu ne-a băgat nimeni în seamă, în ciuda insistenţelor.
Aşa că, ne-am consolat cu o plimbare cu hidrobicicleta pe canale, apoi am mai avut vreo oră să stăm relaxaţi pe plajă, până la 18:00, când am stabilit că ne întoarcem în Jurilovca.
Una peste altă, Gura Portiței mi-a lăsat senzaţia unui loc magic, în care să vii să nu faci nimic, să fii rupt de lume şi să te recreezi în ritmul naturii.
Până să ajung aici, experimentasem doar Sfântu Gheorghe. Acum, deşi dacă ar fi să aleg aş opta tot pentru Sfântu, m-aş reîntoarce la Portiţa şi i-aş aloca măcar un week-end prelungit de vară.
Ziua a treia – Plaja de la Vadu
Nu puteam să plecăm din zona fără să ne oprim aici. Dintre toate plajele sălbatice de la Marea noastră Neagră, mie Vadu mi s-a lipit cel mai profund de suflet.
Din week-endul de acum doi ani, în care a ars Cherhanaua Vadu Pescarilor, lucrurile par să se mai fi schimbat. Sau încă este foarte devreme în an. Cert e că nu am văzut niciun cort, deşi ne-am strâns câţiva vizitatori boemi, în jurul Cherhanalei Noi, din apropierea Grindului Chitiuc.
Am făcut câţiva paşi spre nord, pe plaja pustie şi lungă până în zare. Alături de valuri, doar chirele şi pescaruşii ne-au ţinut companie, ţipând în gura mare.
Ne-am ospătat cu o porţie de midii şi o scrumbie, ca să ne luăm „la revedere” cum se cuvine.
Dar de ce spun eu “la revedere”, când de fapt vreau să zic “Bine ai venit, Vară!” şi Bine te-am regăsit, Mare dragă!”?
Informaţii şi sfaturi utile:
Jurilovca
- din București și până la Jurilovca, fără abateri, drumul este bun și cei 300 de km se parcurg în aprox. 3 ore și jumătate.
Gura Portiței
- Costul unui loc în barcă, pentru a traversa lacul Golovița a fost 25 lei/pers./sens. Bărcile pleacă când se umplu, ceea ce nu durează mult, cel puțin în week-end.
- Preţurile și oferta de sevicii a complexului de la Gura Portiței, le găsiți aici: https://guraportitei.ro/
- IMPORTANT! Până să aşteptăm de la alţii să strângă plasticele şi gunoaiele, primul pas este să nu le mai aruncăm noi şi să strângem în urma noastră.
Vadu
- Pentru a intra în Rezervația Biosferei Deltei Dunării este nevoie de permis nominal şi permis pentru maşină. În plus, nu ai voie să campezi. Mi-e însă neclar dacă zona unde este Cherhanaua Nouă acum, face sau nu parte din Rezervaţie.
- Spre deosebire de serviciile de la Portiţa, la Cherhanaua Nouă de la Vadu nu am avut nimic de reproşat.
Mai 2017
